Nici o parte din aceste materiale nu pot fi folosite(publicate) fără acordul autorului.

Mulţi aşa-zişi creştini, contestă botezul pruncilor, unul din aceste motive fiind şi acela că Mântuitorul s-ar fi botezat la maturitate.
     Trebuie spus de la bun început că ei greşesc amarnic pentru că botezul lui Ioan cu care s-a botezat şi Domnul nu este tot una cu botezul nostru creştin.
     Ce era botezul lui Ioan? Era doar o preînchipuire a botezului creştin, era doar o mărturisire publică a celui în cauză care voia să-şi schimbe viaţa, să se întoarcă de la păcat la Dumnezeu.
     Mântuitorul vine la apele Iordanului nu că ar fi avut păcate, El fiind fără de păcat, ci pentru că acolo la apele Iordanului, aşa cum ne-o arată şi calendarul nostru bisericesc are loc Dumnezeiasca Arătare adică descoperirea Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh, aşa cum nu s-a mai făcut până atunci.
     Botezul Domnului marchează şi începutul activităţii Lui publice. De ce la 30 de ani? Pentru că aşa era tradiţia în Israel: nimeni nu putea să fie învăţător al Legii decât după această vârstă care marca deplina maturitate.
     Botezul creştin a apărut după învierea Mântuitorului când Domnul le-a trimis pe apostoli la propovăduire zicându-le „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.” iar „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui”, astfel botezul alături de credinţă este condiţia majoră pentru mântuire. Acesta este motivul pentru care Biserica, încă din vremurile străvechi, administra botezul pruncilor, pentru ca, în cazul în care pruncii ar muri în timpul copilăriei, să nu fie lipsiţi de mântuire, dar şi „ca să nu ia timp răutatea”. Ca urmare, pe garanţia credinţei mărturisite de părinţi, de naşi şi de comunitatea în care va creşte copilul, Biserica a practicat încă din primele veacuri botezul pruncilor.
Botezul este poarta de intrare în creştinism, uşa celorlalte sfinte Taine, sufletul noului botezat se face sălaş al lui Hristos care prin Sfântul Duh îi dă putere de creştere sufletească şi trupească până la măsura deplinătăţii duhovniceşti.
     Aşa că copiii trebuie să fie botezaţi şi toţi cei ce amână botezul săvârşesc o mare greşeală şi un mare păcat.

De curând s-a retras la pensie şi părintele profesor Ioan Glăjar, parohul satului Ucea de Jos. Îndrăgostit de matematică, părintele cunoaşte încă din liceu temniţele comuniste, fapt care îi va schimba întreaga carieră. O viaţă impresionantă, adevărat subiect de roman şi model de moralitate, rezistenţă şi dragoste pentru credinţă şi neam.

Preotul Profesor Ioan Glăjar, paroh în Parohia Ucea de Jos până nu de mult, s-a născut în Ucea de Jos, în 24 martie 1929 din părinţii Ioan şi Susana, agricultori.
Între anii 1936-1940 a urmat şcoala primară din satul natal apoi cursurile Liceului „Radu Negru” din Făgăraş, 1940-1950, cu două întreruperi, prima din cauza unor probleme de sănătate cealaltă din cauza prigoanei comuniste.
Ca elev de liceu a făcut parte din „Frăţia de Cruce”, organizaţie legionară pentru tineret…..În iunie 1948, fiind în ultima clasă de liceu, este arestat împreună cu alţi colegi şi duşi la Securitatea din Făgăraş, apoi cea din Braşov unde au fost anchetaţi într-un mod inuman. După ce a fost judecat de Tribunalul Militar din Braşov este condamnat la un an de închisoare corecţională la Penitenciarul din Braşov „pentru delict de uneltire împotriva orânduirii de stat”. După un an şi trei luni este eliberat dar din cauza condamnării suferite nu este primit la cursurile de zi ci la fără frecvenţă,după ce a fost nevoit să se angajeze „în câmpul muncii” la Şantierul de Construcţii Chimice de la Victoria, numai aşa fiind reprimit la Liceul „Radu Negru”din Făgăraş unde îşi ia şi bacalaureatul.

     Ca unul care îndrăgise matematica a vrut să ajungă profesor de matematică dar fiind fost deţinut politic toate demersurile lui, deşi foarte bine pregătit, au rămas fără rezultat atât la Facultatea de Construcţii cât şi la Facultatea de Matematică şi Institutul Pedagogic din Iaşi. De fapt primul secretar din cadrul facultăţii ieşene i-a şi zis: „Măi băiete, văd că eşti făgărăşean de-al meu, de aceea îţi spun, că nu vei reuşi la examen, indiferent de note, că noi avem ordin de la Ministerul învăţământului să nu primim nici un candidat cu cazier juridic ca al tău. Du-te acasă, nu mai cheltui banii părinţilor pe aici degeaba.
     Urmând sfatul unui intelectual din sat, în toamna anului 1950 se înscrie la examenul de admitere la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, unde nu se cerea cazier juridic, iar între 1950-1954 a urmat cursurile acestui institut. Fiindu-i greu să renunţe la vechea lui pasiune – matematica după primul an de teologie încearcă să dea admitere la Facultatea de Matematica şi Fizică din Cluj, dar n-a fost acceptat ca şi la Iaşi. Se întoarce la teologie şi în anul 1954 îşi ia examenul de licenţă la Catedra de Teologie Fundamentală şi Istoria Religiilor cu teza „Apriorismul religios revoluţionar sau antropologia Religiei”, fiind notată cu nota 10.
     După absolvire a solicitat un post administrativ la Arhiepiscopie sau la Institutul Teologic din Sibiu dar Departamentul Cultelor presat de securitate n-a acceptat. În această situaţi a urmat cursurile de doctorat în teologie din cadru Institutului Teologic din Bucureşti, socotind că după absolvirea acestora v-a dispune de mai multe drepturi pentru a primi un post. Între anii 1955-1958 a frecventat cursurile menţionate iar după absolvirea lor a solicitat în repetate rânduri numirea într-un post în Sibiu, dar în zadar. Departamentul cultelor sub presiunea securităţii n-a vrut să acorde recunoaşterea legală necesară. În cele din urmă a fost îndrumat să solicite o parohie rurală. După câteva încercări a fost numit în Parohia Axente Sever, Judeţul Sibiu, dar Departamentul Cultelor n-a dat recunoaştere în cazul acestei numiri făcute de Arhiepiscopie. În cele din urmă este numit de Arhiepiscopia Sibiu şi recunoscut de Departamentul cultelor în Parohioa Ucea de Jos, unde a slujit fără întrerupere vreme de 47 de ani.
În paralel, în urma intervenţiilor Mitropolitului Nicolae Mladin şi ale Rectoratului Institutului Teologic Univresitar din Sibiu, a fost acceptat în postul de consilier economic al Arhiepiscopiei Sibiu(1974-1976) şi în cel de lector la Institutul Teologic din Sibiu(1976-1990). Ca lector a predat cursuri de îndrumări misionare(1976-1978), de Istoria religiilor(1978-1990) şi de Teologie Fundamentală(1983-1990).
     În anul 1990 fiind nevoit să acorde prioritate unor probleme parohiale şi familiale ca şi din motive de sănătate a renunţat la postul din Sibiu şi a rămas ca preot paroh în Ucea de Jos.

Între anii 1960-1972 a fost propus de către Institutul teologic din Bucureşti şi de către Patriarhia Română, în trei rânduri, pentru o bursă de studii mai întâi la Oxford, apoi la Viena şi în cele din urmă la Paris, dar de fiecare dată nu i s-a aprobat plecarea de către Departamentul Cultelor şi de Securitate. În anul 1977 a fost propus de către Institutul Teologic din Sibiu şi Patriarhia Română pentru un concediu de odihnă la Locarno(Elveţia), în staţiune de acolo a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, dar şi de data aceasta Securitatea nu i-a aprobat ieşirea din ţară.
În timpul vieţii a scris mai multe articole, studii şi eseuri, publicate în diverse periodice teologice şi bisericeşti.

În ultima perioadă suntem din ce în ce mai des martorii unor eforturi susţinute de denigrare a credinţei creştine. "Codul lui DaVinci" sau mai recentul "Mormântul pierdut al lui Iisus" (documentarul care susţine că nişte sarcofage găsite la Ierusalim în anii 80 ar conţine rămăşiţele pământeşti ale lui Iisus) nu sunt decât ultimele dintre ele. Pe fondul ignoranţei oamenilor în argumentele credinţei s-a dezvoltat o adevărată industrie a contestării fundamentelor creştine, industrie extrem de profitabilă (un simplu exemplu este îmbogăţirea spectaculoasă a lui Dan Brown, căruia volumul "Codul lui Da Vinci" i-a adus peste 250 de milioane de dolari). Cei care mizează pe abordarea superficială a adevărului istoric, ştiu foarte bine să profite de pe urma ignoranţei sau indiferenţei religioase a consumatorilor de ficţiune. Cea mai bună dovadă în acest sens este chiar arheologul israelian Amos Kloner, conducătorul echipei care a descoperit sarcofagele; acesta este unul dintre contestatarii vehemenţi ai documentarului aşa numit "ştiinţific" realizat de cei doi regizori americani: "E o poveste foarte bună pentru un film TV, dar e imposibil să fie adevărat!"
Toate aceste tentative, care au ca ţintă temelia credinţei creştine, ne fac să ne gândim la diferitele ipoteze care au pus la îndoială realitatea Învierii Domnului de-a lungul secolelor.

Aceasta susţine că în realitate Iisus Hristos n-ar fi murit, ci ar fi căzut intr-un fel de leşin, din care apoi S-a trezit. Această explicare nu poate fi acceptată din mai multe motive. În primul rând, moartea reală a Mântuitorului o dovedeşte grija autorităţilor ca cei răstigniţi să fi murit cu adevărat. Ostaşii s-au asigurat astfel de acest lucru, iar tâlharilor, care erau încă vii, le-au zdrobit fluierele picioarelor spre a-şi da sfârşitul, în timp ce lui Iisus, care murise, nu I Ie-au zdrobit. Totuşi, spre a avea convingerea deplină, unul dintre ostaşi I-a împuns coasta cu suliţa, din aceasta a ieşit sânge şi apă, semn că trupul celui mort îşi încetase funcţiile.
În al doilea rând, când Iosif şi Nicodim au cerut lui Pilat trupul lui Iisus, ei l-au obţinut fără nici o greutate, căci Pilat era convins că Iisus murise cu adevărat. Dacă n-ar fi fost convins de aceasta, nu le-ar fi dat această permisiune. Şi chiar dacă ne-am închipui, prin absurd, că Iisus n-a fost mort când a fost coborât de pe cruce, istovirea provocată de suferinţele îndurate şi de pierderea sângelui scurs din rănile cuielor, înfăşurarea trupului uns cu miresme în giulgiuri şi lipirea acestora de trup, lipsa de aer în mormânt, toate acestea I-ar fi adus cu certitudine moartea, după aşezarea lui in mormânt.

     Alţii au afirmat că învierea n-a fost decât un truc, o înşelăciune la care au recurs Apostolii; aceştia au furat trupul lui Iisus din mormânt, în timp ce străjerii dormeau, l-au ascuns, apoi au răspândit zvonul că Hristos a înviat. Această ipoteză a plecat chiar de la farisei şi cărturari. Aflând de învierea lui Iisus de la soldaţii de pază, ei şi-au dat seama că s-au împlinit cuvintele lui Iisus, de aceea au mituit pe soldaţi şi pe dregători, lansând zvonul că peste noapte, ucenicii au venit şi au furat trupul lui Iisus.
     Această ipoteză este cea mai slabă. Tocmai spre a înlătura orice posibilitate a furtului, conducătorii iudeilor au luat toate măsurile necesare ca mormântul să fie păzit cu străşnicie de către soldaţii ceruţi de la Pilat, iar piatra mormântului să fie pecetluită. Soldaţii de gardă nu puteau să adoarmă, deoarece o astfel de nechibzuinţă era pasibilă de pedeapsa cu moartea. Dar chiar dacă - prin absurd - ar fi adormit, n-ar fi adormit toţi, iar zgomotul prăvălirii pietrei de pe mormânt i-ar fi trezit, astfel că ucenicii care ar fi încercat să fure trupul Învăţătorului lor ar fi fost prinşi.
     Pe de altă parte, starea psihologică în care se aflau Apostolii şi cei apropiaţi lor, înfricoşaţi şi de-a dreptul îngroziţi de cele ce se petrecuseră, închişi în casă de frica iudeilor, făcea imposibil actul furtului. Cum puteau aceşti oameni timoraţi să îndrăznească a veni noaptea la mormânt, să fure trupul lui Iisus, când ştiau cu câtă străşnicie era păzit mormântul de către soldaţii romani?

     Alţii au negat realitatea arătărilor Mântuitorului după Înviere, considerându-le simple viziuni colective, datorita stărilor psihopatice pe care le-au avut unii dintre Apostoli sau femeile din cercul lor.
     Dar faptele petrecute după înviere dovedesc, fără putinţă de îndoială, realitatea acesteia.
       a) Arătările Domnului după înviere s-au petrecut in locuri diferite, în faţa unor persoane diferite şi la intervale de timp diferite. Astfel mai întâi s-a arătat femeilor mironosiţe, Mariei Magdalena, lui Luca şi lui Cleopa pe calea spre Emaus, Apostolilor în lipsa lui Toma, după opt zile apostolilor în prezenţa lui Toma, unora dintre Apostoli la lacul Tiberiadei, apoi la peste cinci sute de persoane. Toate acestea evidenţiază că n-a putut fi vorba nici de o viziune subiectivă şi nici de una colectivă, ci au fost arătări reale.
       b) Purtarea mai marilor preoţilor şi căpeteniilor iudeilor dovedeşte că ei n-au negat realitatea învierii Celui răstignit, dar au încercat să ascundă adevărul prin tot felul de mijloace. Chiar când, după pogorârea Duhului Sfânt, Apostolii au propovăduit pe Iisus Nazarineanul Cel înviat, iudeii n-au negat realitatea învierii. Dar i-au oprit să vorbească în numele lui Iisus (Fapte 5, 40).
       c) Apostolii au fost pe deplin convinşi că Cel ce li s-a arătat a fost Iisus Hristos Cel înviat; nu o nălucă, ci o fiinţă corporală, care era în trup. Tocmai pentru a le risipi orice îndoială, la cererea Lui, Apostolii i-au pipăit mâinile şi picioarele, putându-se convinge că nu e duh de nălucire. Le-a cerut şi de mâncare, iar ei i-au dat peşte şi un fagure de miere (Luca 24, 39-42). La fel Toma, după ce i-a pipăit rănile cuielor şi coasta, a exclamat: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (Ioan 20 27-28).
     Un fapt de netăgăduit este că Învierea Domnului a avut o influenţă extraordinară asupra Apostolilor. Din oameni cuprinşi de frică, neîncredere, îndoială, ei devin plini de curaj, îndrăzneţi, încrezători, hotărâţi şi pe deplin convinşi de realitatea Învierii.
Cine a operat această transformare a unor oameni simpli, care au devenit învăţătorii lumii? Puterea Duhului Sfânt revărsată peste ei in Ziua Cincizecimii, dar şi convingerea lor neclintită în dumnezeirea lui Iisus Hristos Cel înviat. Credinta noastră se sprijină pe mărturia lor, o mărturie apărată de cei mai multi cu pretul vietii. Şi cine şi-ar da viaţa pentru o minciună? Nimeni.

Solicitările suferite la locul de muncă, şomajul şi excluderea socială, probleme familiale, agresiuni sonore, aglomeraţia din mijloacele de transport în comun, toate aceste situaţii, printre multe altele, generează ceea ce uneori este considerat boala secolului: stresul. În ultima vreme presa ne-a pus în atenţie chiar câteva cazuri de moarte prematură din cauza stresului şi oboselii, de aceea am acordat prioritate acestui subiect.

Lumea contemporană, extrem de agitată, nu poate scăpa de acest flagel al capitalismului care este stresul şi inevitabil de consecinţele lui devastatoare în planul sănătăţii. Soluţiile se află însă chiar sub nasul nostru.
     Câteva reflecţii asupra vieţii unor animale ne ajută să înţelegem mai bine efectele lui asupra organismului nostru. Atunci când o pisică întâlneşte pe neaşteptate un câine, i se zbârleşte blana, inima îi bate mai puternic, tensiunea arterială creşte, respiraţia îi este accelerată. Adrenalina şi alte secreţii ale glandelor sunt imediat difuzate în circuitul sângelui deoarece centrul emotiv, stârnit de frică, trimite mesaje de alarmă fulgerător de rapide în toate părţile corpului. Răspunsul organismului la aceste mesaje se numeşte „reacţie de alarmă". O asemănare cu pisica o are şi leul pe care îl vedem adesea în grădina zoologică. În cuşca lui păşeşte fără răgaz încoace şi încolo de sute de ori într-o zi. Este fricos, fără astâmpăr şi înfrânt.
     În altă parte a grădinii zoologice se află un crocodil. În contrast cu leul, domnul crocodil zace nemişcat ca un buştean, doar rareori mai clipeşte din ochi. El reprezintă liniştea întruchipată şi cu siguranţă nu se sinchiseşte de ceea ce leii ar putea să spună despre el; nici nu încearcă să se înfrunte cu urşii. Pe faţă are cucuie şi zbârcituri cu duiumul, dar niciodată nu a vărsat vreo lacrimă (de crocodil) pentru ele.
     Cât de mult trăiesc aceste animale? Într-o grădină zoologică am văzut un leu de 25 de ani. Ochii îi erau obosiţi şi mersul nesigur. Era cu adevărat ramolit şi în mare parte îi lipsea şi dantura. La numai 25 de ani era gata pentru groapă. Este crocodilul bătrân la 25 de ani? Nicidecum! El mai trăieşte mult timp după ce oasele leului s-au uscat şi au albit zăcând în pustie.
     De ce diferă aşa de mult în duratele lor de viaţa aceste două animale? Un medic din Statele Unite a dat răepunsul. El a crescut multe specii de animale din toată lumea şi de la fiecare animal erau reproduse exact glandele suprarenale şi tiroide. Iată ce a descoperit: leul avea glandele suprarenale mari. El a trăit o viaţă de mare încordare şi reacţiile de panică erau manifestări curente. Centrul emotiv al leului era întotdeauna solicitat din cauza abundenţei de adrenalină în alergările sale obositoare după vreo antilopă iute sau în luptele înverşunate cu alţi lei şi bivoli africani. Leul avea şi glanda tiroidă mare, un indiciu că şi-a petrecut zilele într-o activitate încordată.
     În contrast izbitor, aceleaşi glande la crocodil erau foarte mici. Sistemul lui nervos nu a supus la solicitări aceste glande şi adrenalina nu a bombardat inima sa în mod repetat pentru a produce viteze ameţitoare. Adrenalina nu i-a ridicat tensiunea ca să-i îngroaşe arterele în mod prematur.

     La o fiinţă omenească, mărimea glandelor suprarenale şi tiroide sunt determinate de numărul reacţiilor de alarmă emise de centrul emotiv. Departamentul Sănătăţii Statului New-York a publicat fotografiile a două glande suprarenale ale omului. O glandă era de mărime normală, cealaltă foarte mărită ca rezultat al încordării . Individul de la care a fost recoltată glanda mărită a murit, probabil, cu mulţi ani înainte din cauză că secreţia mărită de adrenalină a făcut ravagii în una sau mai multe din funcţiile corpului său. El nu numai că şi-a scurtat zilele, dar zilele lui au fost probabil pline de hărţuieli emotive.
     Trebuie să reamintim însă, că în mod normal, glandele suprarenale şi tiroide sunt necesare şi folositoare. Dacă cineva se trezeşte noaptea şi constată că un hoţ a pătruns în locuinţă, frica acţionează centrul emotiv care trimite mesaje acestor glande pentru producerea mărită a hormonilor, dând posibilitatea inimii individului să bată mai puternic şi să acumuleze mai multă energie fie pentru o luptă, fie pentru o fugă. Acest surplus de energie oferit de glande poate duce la salvarea vieţii dacă cineva este fugărit de un leu, sau întâlnit de un răufăcător la drumul mare.
     Dacă însă o persoană stă în amiaza mare în toată siguranţa în locuinţa sa şi permite minţii sale să se gândească la spărgători şi la tauri care îl atacă, centrul emotiv va trimite mesaje de alarmă către glande şi inima precum şi tensiunea vor acţiona ca şi când individul ar fi realmente atacat. Cum s-a arătat deja, corpul, în mod normal, are nevoie de aceşti hormoni, dar dacă săptămâni şi luni în şir este supus la suprasolicitări, vor avea loc reacţii dăunătoare.
     Încordările (stresul) nu sunt nici pe departe atât de răspunzătoare pentru o mulţime de boli, cât sunt propriile noastre reacţii faţă de aceste încordări.
     Iată o schemă care arată mai bine cum acţionează grijile vieţii asupra sănătăţii.

Muncă excesivă Frică şi Viaţă agitată Grabă exagerată
şi epuizare ură şi jigniri şi încordare

     Înţelegem, aşadar, cum pofta, ura, frica, pot provoca schimbări organice şi adevărate boli, dacă aceste sentimente sunt durabile.
     Dacă am pune în practică îndemnul Sf. Ap. Pavel ,,daţi mulţumire lui Dumnezeu pentru toate”(ITes.5,18), poate necazurile noastre n-ar fi aşa de mari. Uşurarea pe care am experimenta-o ar fi incomparabil mai mare decât cea pe care am dobândit-o înghiţind sedative sau calmante care nu pot să dea pacea interioară, ci doar să oprească vremelnic unele din impulsurile ce pleacă de la centrul emotiv.
     Mult mai eficace şi permanentă este o reţetă din Cartea Vieţii: „Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus" (Filip. 4, 6-7).

În atmosfera de sărbătoare ce a cuprins cerul şi pământul, la doar câteva zile de la Naşterea Domnului, Biserica îmbracă haină de „plângere şi tânguire multă” pentru pruncii nevinovaţi ucişi de cruzimea lui Irod. Atunci Iisus a fost scăpat de mânia lui Irod. Acum însă, El suferă chinul morţii împreună cu fiecare din pruncii ucişi cu instrumentele moderne ale medicinii, prin voinţa unei societăţi care şi-a pierdut busola şi care a ridicat la rang de lege fărădelegea.

Majoritatea oamenilor nu ştiu ce se întâmplă în timpul unui avort. Nici femeile care au avortat nu ştiu că de fapt au omorât un copil. De ce? Pentru că li se spune că de fapt până în luna a treia ele poartă în pântece doar un „ghem de celule” şi nu un om adevărat.
     Profesorul britanic Stuart Campbell, cercetător la Create Health Clinic din Londra, a reuşit să obţină, cu ajutorul unui nou tip de scanare prin ultrasunete, imagini tridimensionale ce permit vizionarea mişcărilor fătului în timp real. Studiul lui demonstrează pentru prima dată că viaţa începe odată cu fecundarea şi nu în momentul naşterii.
     Din momentul concepţiei, 46 de cromozomi cu 30.000 de gene se combină determinând încă din acest moment toate caracteristicile noastre fizice: sex, caracteristicile feţei şi ale corpului, culoarea ochilor, a părului şi a pielii. Şi apoi, în doar în câteva săptămâni, dintr-o singură celulă se formează un om minuscul cu toate organele deja prezente şi în stare să funcţioneze.
     Ce se întâmplă în cele 3 luni în care unii susţin că fătul nu este decât „un ghem de celule“?

     Înainte de a se bucura de lumina zilei, Dumnezeu a rânduit ca pruncul să sălăşluiască şi să se dezvolte timp de 9 luni în cel mai sigur adăpost din lume: pântecele mamei sale. Iată însă că omul a transformat acest cel mai sigur adăpost într-un posibil cel mai primejdios loc, pentru că aici, deşi copilul nu poate face nimic pentru a se apăra, viaţa îi poate fi luată chiar de către persoana cea mai dragă lui, MAMA.
     Fiinţa concepută devine persoană umană din momentul fecundării, când Dumnezeu creează sufletul nemuritor al „puiului" de om. Părintele profesor Ilie Moldovan spune că păcatul avortului este o formă de deicid (ucidere a lui Dumnezeu) îndreptată împotriva Mântuitorului Hristos, Care, într-un anumit fel, se naşte o dată cu fiecare prunc. Din momentul conceperii, copilul poartă chipul lui Dumnezeu, urmând ca prin Botez să poarte şi chipul lui Hristos. Dacă acest chip este distrus, în pântecele mamei se răstigneşte Însuşi Hristos.
     Sfântul Nicodim Aghioritul merge atât de departe încât spune că o mamă care avortează nu omoară o singură fiinţă umană, ci face atâtea ucideri câţi urmaşi ar fi rezultat din acel copil dacă el ar fi trăit.

     Să urmărim trei exemple:
     1. Tatăl este alcoolic, mama are tuberculoză. Ei au patru copii. Primul este orb. Al doilea a murit. Al treilea este surd, şi al patrulea are tuberculoză. Ea rămâne din nou însărcinată. Dată fiind această situaţie extremă, aţi lua în considerare recomandarea avortului?
     2. O fetiţă de culoare, în vârstă de 13 ani a fost violată de un bărbat alb; fetiţa a rămas însărcinată. Dacă aţi fi părinţii fetiţei, aţi recomanda avortul?
     3. O adolescentă este însărcinată. Ea nu este căsătorită. Logodnicul ei nu este tatăl copilului. El este foarte supărat, şi plănuieşte să o părăsească. În acest caz, aţi considera recomandabil avortul?
     Dacă aţi spus „da": 1. L-aţi fi ucis pe Beethoven; 2. L-aţi ucis pe marele cântăreţ de muzică religioasă, de culoare, Ethel Wathers; 3. Tocmai v-aţi pronunţat pentru uciderea lui Iisus Hristos.

În prima lună a anului l-am sărbătorit pe Sf. Ioan Botezătorul, cel despre care însuşi Domnul mărturiseşte că „între cei născuţi din femeie nu s-a ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul.” Domnul face însă o remarcă care şochează: „totuşi cel mai mic întru Împărăţia Cerurilor este mai mare decât el”.
     Cum trebuie înţeles acest cuvânt şi ce însemnează el?
     Sf. Ioan Botezătorul aparţine Legii celei vechi şi încheie şirul profeţilor şi oamenilor drepţi ai Vechiului Testament. O dată cu venirea Domnului ia chip Împărăţia lui Dumnezeu, adică Biserica, întemeiată în chip nevăzut pe Cruce, în Vinerea Mare iar în chip văzut la Rusalii, în ziua Pogorârii Sfântului Duh.
     Cântările liturgice de la Botezul Domnului glăsuiesc această uimire ce a cuprins cerul şi pământul: „Cum Ioane, tins-ai dreapta ta pe Capul Creatorului de care se cutremură toate?” Ele pun în evidenţă marele privilegiu de care s-a bucurat Sf. Ioan care, deşi creatură fiind, se atinge de „creştetul Celui ce stăpâneşte toate”, adică de Dumnezeu.
     Pentru cei din Legea Harului „Dumnezeu rânduise ceva mai bun”, spune Sf. Ap. Pavel (Evr. 11,39). Noi, cei botezaţi în numele Sfintei Treimi, nu avem doar şansa de a ne atinge de Domnul, cum a făcut-o Sf. Ioan Botezătorul. Noi însuşi Trupul, însuşi Sângele Său îndrăznim să-l atingem cu buzele noastre, dar nu numai să-l atingem, ci să-L avem în noi, prin Taina Sfintei Euharistii şi avându-L în noi El „intră în alcătuirea mădularelor noastre şi întru toate încheieturile, în rărunchi şi în inimă” cum spunem în rugăciunea de după Împărtăşanie.
     Vă daţi seama ce şansă, ce privilegiu a dat Dumnezeu fiilor oamenilor? Aceştia să-L aibă în ei şi să se hrănească cu Trupul şi Sângele Fiului Său, într-o unire tainică, ce priveşte sufletul şi trupul nostru deopotrivă. De aceea spune Mântuitorul că „cel mai mic întru Împărăţia Cerurilor este mai mare” decât Ioan Botezătorul, pentru că noi nu doar ne atingem de Mântuitorul, ci Îl luăm întreg în noi, în Sf. Împărtăşanie.
     Acest dar al unirii cu Hristos este şi o responsabilitate. Iar această responsabilitate este foarte mare: „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului (I Cor. 11,27). „Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. (I Cor 11, 29).
     Aşadar să luăm aminte la această măreţie la care am fost chemaţi, dar să luăm aminte şi la felul cum onorăm această chemare. Dacă neascultările Legii vechi erau grabnic pedepsite „cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harului.” (Evrei 10,29).
     Aşa că „Cine are urechi de auzit, să audă”!

În timp ce milioane de copii sunt avortaţi în fiecare an, milioane de dolari sunt cheltuiţi pentru cercetare

dezvoltarea tehnicilor moderne pentru procreare asistată. Reprezintă ele un rău? Sunt de acceptat atunci când concepţia nu se poate realiza prin relaţii intime obişnuite, cum ar fi cazul sterilităţii?
La slujba Tainei Sf. Cununii, preotul se roagă ca Dumnezeu să dăruiască celor doi „bucuria naşterii de prunci”şi „rodul pântecelui, spre folos”. Această precizare „spre folos” este foarte importantă întrucât imposibilitatea unui cuplu de a zămisli pe cale obişnuită poate fi înţeleasă în două moduri:pe de-o parte un semn divin că „nu le este spre folos” să aibă copii, aceasta însemnând fie că vor apela la adopţii, fie că vor duce o viaţă fără copii. Iar pe de altă parte poate fi înţeleasă ca o boală pe care noile terapii medicale o pot vindeca.
Care sunt acestea şi în ce constau ele?

Constă în colectarea celulelor germinare masculine şi inocularea lor în uterul femeii. Dacă acestea aparţin soţului, din punct de vedere al moralei creştine n-ar fi nici o problemă. Lucrurile se complică dacă este vorba de un alt donator. Potrivit învăţăturii Bisericii nu este de acceptat o a treia parte în procesul procreării. Pentru a respecta „sacralitatea” vieţii, spune Pr. John Breck, este necesar ca transmiterea acesteia să se realizeze prin unirea a două persoane într-un singur „trup”, legate printr-o „căsătorie monogamă, heterosexuală şi binecuvântata”(adică angajamentul a două persoane, bărbat şi femeie, în cadrul binecuvântat al familiei, cu scopul procreării).

     Această metodă facilitează zămislirea în cazul femeilor cu disfuncţii ale trompelor uterine, în cazul „infertilităţii inexplicabile” atât la femei cât şi la soţii lor.
     Tehnica este următoarea: la începutul menstruaţiei, ovarele femeii sunt „hiperstimulate” prin injectarea unei substanţe (gonadotropină) care în loc de unu va produce mai multe ovule. Spermatozoizii, după colectare, sunt incubaţi şi trataţi pentru a le spori şansele de fertilizare, apoi sunt amestecaţi cu ovulele, într-un vas de sticlă şi păstraţi la temperatură de 37°C.. După un anumit timp o parte din ei sunt transferaţi în uter iar restul(numiţi extra-embrioni) sunt îngheţaţi.
     De regulă sunt transferaţi trei embrioni, măcar unul din ei ar trebui să se implanteze. Este posibil ca toţi trei să se prindă şi astfel apare o sarcină multiplă. Pentru a oferi o şansă mai mare de supravieţuire se păstrează un singur embrion iar restul sunt ucişi prin „reducţie fetală”( injectarea unor soluţii ce provoacă moartea embrionilor nedoriţi). Măsura este imorală din punct de vedere creştin deoarece viaţa umană începe din momentul concepţiei iar distrugerea acestor embrioni este omucidere.
     În ceea ce priveşte embrionii îngheţaţi(„extra-embrionii) distrugerea ca şi folosirea lor în experimente ştiinţifice sau pentru scopuri pur comerciale este cu totul de neacceptat. Soluţia ar fi ca ei să fie donaţi unui cuplu nefertil. Astfel aceşti embrioni ar avea acelaşi statut moral ca şi un copil adoptat, cu avantajul că noii părinţi vor experimenta perioada sarcinii şi naşterea copilului.
     Pentru evitarea extra-embrionilor s-a propus şi o altă metodă, cea a injectării unui singur spermatozoid într-un ovul, în felul acesta se evită surplusul de embrioni. Cea mai gravă problemă a acestei proceduri rămâne imposibilitatea de a determina dacă spermatozoidul selectat în vederea fertilizării conţine defecte cromozomiale ce produc boli genetice grave. Într-un act intim normal, sau chiar în cazul însămânţării artificiale doar cel mai bun, cel mai „potrivit” spermatozoid va fertiliza ovulul. Această selecţie nu este jocul întâmplării, ci este lucrarea lui Dumnezeu, ca un exemplu de conlucrare divino-umană.

     Maternitatea surogat constă în faptul că o femeie găzduieşte în uterul ei embrionul conceput de un alt cuplu.
     In SUA, aproximativ 300.000 de femei îşi închiriază, anual uterul, primind 10.000$.
     În urmă cu un deceniu o femeie sud-africană era mamă surogat pentru propria sa fată, care fusese născută fără uter. Ovulul fetei a fost fertilizat de soţul ei şi transferat apoi în uterul viitoarei bunici. Deşi fiica şi soţul acesteia au apărut ca părinţi pe certificatul de naştere al copilului, iar mama nu a făcut altceva decât să-şi pună la dispoziţie uterul, aceasta din urmă este în acelaşi timp bunica şi „mama” copilului.
     În spatele aparentului act de caritate, se ascund adevărate „crize de identitate”din cauza lipsei descendenţei sau relaţiei clare cu unul sau altul din membrii familiei. Mai mult psihologia modernă atrage atenţia că mama surogat poate influenţa pe durata celor nouă luni de sarcină sănătatea fizică, sufletească şi spirituală a copilului.
     Înainte de a apela la aceste tehnici este deosebit de important ca cei în cauză să apeleze la duhovnic şi împreună cu acesta să se adâncească în rugăciune, pentru a afla care este voia dumnezeiască în cazul lor, în actul tanic şi miraculos al procreării vieţii umane.
Medicina nu poate oferi o tratare a sterilităţii, ci doar o tehnicizare şi o depersonalizare a procreaţiei. Viata este un dar al lui Dumnezeu si nu un produs fabricat.

Dacă până nu demult homosexualitatea era considerată o deviere, un conflict de identitate nerezolvat, astăzi asistăm la aplicarea unei alte strategii: suntem bombardaţi pe toate canalele media cu informaţii care ne spun că homosexualitatea este doar o orientare diferită firească, că există de când lumea şi pământul, că este ceva înnăscut şi asta este: dacă o ai nu poţi scăpa de ea, iar cei care o practică au nevoie de acceptarea şi aprobarea societăţii pentru a se căsători şi chiar a adopta copii... Cercetările ştiinţifice însă nu au găsit nici un factor genetic care să determine această orientare. Cauzele nu au fost stabilite cu exactitate, însă cel mai probabil originea se află în conflicte şi abuzuri de la începutul vieţii, care nu au fost rezolvate în timp.
Scopul acestei strategii care ne prezintă homosexualitatea ca o orientare normală, sănătoasă, care este "doar" diferită este unul clar: obişnuirea societăţii cu această "diversitate". Pentru că repetarea unui stimul duce treptat la lipsa unei reacţii (indiferenţă), iar în timp la tolerare şi apoi acceptare, ba chiar practicare. În plus, un astfel de model impus la nivel social este foarte periculos la vârsta adolescenţei, când identitatea sexuală nu este încă clară. Avem deci nevoie de o explicaţie: este homosexualitatea genetică, un destin cu care nu putem lupta şi nu avem de ales decât acceptarea lui? Sau este o alegere pe care o facem cu sau fără voia noastră, o consecinţă a unor fapte care nu au depins de noi, dar împotriva căreia putem alege să luptăm?

     Atât terapeuţii cât şi psihiatrii au afirmat că, din punct de vedere psihologic, homosexualitatea este un conflict de identitate nerezolvat. Astfel, până în 1973, homosexualitatea era catalogată ca tulburare, în rând cu alte posibile diagnostice stabilite de Asociaţia Americană de Psihiatrie. Modificarea acestei încadrări s-a făcut nu pe baza unor cercetări noi, ci datorită schimbării climatului social. Revoluţia sexuală din anii 1960 ceruse abolirea familiei şi o sexualitate liberă pentru toată lumea. Aceasta a constituit temeiul pentru mişcarea homosexualilor care, împreună cu alţii, au început să propage sloganul: "Dacă îţi place, înseamnă că e bun".
     Mişcarea homosexualilor nu a mai solicitat solicitat ajutor pentru înţelegerea homosexualităţii sau pentru depăşirea structurilor emoţionale homosexuale, ci a început să pretindă recunoaştere ca „stil alternativ de viaţă". În acelaşi timp, ei au pretins că stilul de viată homosexual ar constitui răspunsul la aşa-numita problemă demografică.
     Au urmat demonstraţii şi agitaţii, a fost întreruptă o şedinţă a Asociaţiei Americane de Psihiatrie, iar o expoziţie care prezenta detalii privind terapia pentru homosexualitate a fost ameninţată cu distrugerea, dacă nu se închide imediat. Psihiatrii care gândeau diferit au început să facă obiectul intimidării publice. Acestea au fost metodele prin care, în 1973, a fost posibilă eliminarea homosexualităţii din lista tulburărilor psihologice. Nu s-a efectuat nici un sondaj printre psihiatrii americani. Când, în cele din urmă, s-a realizat un asemenea sondaj în 1978, 68% încă considerau că homosexualitatea este o tulburare psihosexuală.

Consecinţele deciziei din 1973 au fost pe termen lung. Orice terapeut care continua să privească homosexualitatea ca pe un conflict de identitate nerezolvat era ponegrit în public. În 1995, psihanalistul de renume internaţional Otto Kernberg a fost acuzat de "atitudine nedemocratică" pentru că aduna date psihanalitice privind cauzele homosexualităţii. Sub pretextul eliminării unei discriminări, un alt grup făcea acum obiectul discriminării: cei cu orientare homosexuală care doreau să obţină ajutor pentru a se schimba, au început să constate că e tot mai greu să găsească acest ajutor. Orice studiu psihanalitic care nu se alinia sloganului "homosexualitatea este bună şi normală" era eliminat din manuale şi scos din biblioteci. Aceste studii au devenit peste noapte "incorecte politic".
Numai pe baza acestui fundament istoric putem înţelege azi viziunea libertină asupra homosexualităţii care este diametral opusă conceptului creştin.

În 1991, neurobiologul Simon Le Vay a descoperit că un mic grup de neuroni din hipotalamusul creierului bărbaţilor homosexuali este doar a treia parte, dintr- o jumătate din mărimea celui întâlnit la bărbaţii heterosexuali şi aproape de aceeaşi mărime cu cel al femeilor heterosexuale. Întrucât atât bărbaţii homosexuali cât şi femeile heterosexuale heterosexuale sunt atraşi de bărbaţi, s-a presupus că mărimea nucleului hipotalamic este legată de orientarea sexuală.. A rămas totuşi întrebarea: mărimea redusă a nucleului este cauza sau consecinţa homosexualităţii? Pentru că, de exemplu, s-a constatat că la nevăzătorii care citesc texte scrise în alfabetul Braille, zona de proiecţie corticală a sensibilităţii tactile a degetelor îşi sporeşte semnificativ suprafaţa.
Studiul efectuat de Allen şi Gorski în 1992 a raportat că la bărbaţii heterosexuali comisura albă anterioară (un mănunchi de fibre nervoase care leagă cele două emisfere cerebrale) este mai mică decât la bărbaţii homosexuali şi la femei. Concluzia a fost că aceste modificări se află sub controlul unor gene ai căror produşi intervin şi în determinismul comportamentului sexual. În 2001, studiile privitoare în această direcţie ale lui Bill Byne, un neuroanatomist american, au fost calificate chiar de către autorul lor ca fiind neconcludente, fapt de natură să genereze dubii privitoare la postulata relaţie dintre orientarea sexuală şi aspectele morfologice ale unor formaţiuni nervoase.

Până în prezent nu s-a reuşit identificarea nici uneia dintre genele prezumate a guverna procesul sexualizării psihice. Dovezile existenţei unor astfel de gene sunt doar circumstanţiale, iar rezultatele investigaţiilor întreprinse de echipe diferite se plasează sub semnul neconcordanţei.
Există un singur subiect asupra căruia cercetătorii de astăzi sunt de acord: homosexualitatea nu este pur şi simplu înnăscută. Este adevărat că cercetătorii care sunt apropiaţi de mişcarea homosexuală au încercat din greu să identifice o genă specială, anumite structuri cerebrale şi un echilibru hormonal modificat ca posibile cauze ale homosexualităţii, aşa cum am amintit şi noi mai sus, însă nici una dintre aceste încercări nu a avut succes. Pretenţia că homosexualitatea este înnăscută nu are temei ştiinţific.
Studiul lui Robert Spitzer de la Columbia University din New York, prezentat la conferinţa anuală a Asociaţiei Americane de Psihiatrie în 2001, a confirmat că orientarea homosexuală chiar se poate schimba. Acest model face uz de deceniile de cercetări şi experienţe ale terapeuţilor din diferite şcoli de gândire, care au însoţit şi au furnizat suport pentru cei care doresc să se schimbe de la homosexualitate la heterosexualitate. Pentru orice om care suferă de o homosexualitate nedorită şi doreşte să scape de ea, acest model constituie cheia pentru calea către schimbare.

,,Viţa de vie poartă trei struguri: primul aduce plăcerea, al doilea beţia, iar al treilea crima” (Epictet)

În primii treizeci de ani după cel de-al doilea război mondial s-a înregistrat o creştere constantă a consumului de alcool, mai ales în ţările europene, în spaţiul anglo-american şi în Japonia. Pentru România, statistica oficială arată o dublare a consumului în numai opt ani: de la 3,8 l alcool pur pe cap de locuitor în 1967 la 7,6 l în 1975. Trebuie subliniat însă că în multe ţări în care se produc băuturi alcoolice în gospodării private sau în care firmele producătoare şi importatoare nu declară cantităţile reale consumul efectiv este semnificativ mai mare decât cel din statistici. Pentru România, în ultimii ani specialiştii estimează consumul la 12-14 l de alcool pur pe cap de locuitor pe an (în calcul fiind incluşi şi copiii şi toate celelalte persoane care nu consumă deloc alcool). Aceste valori situează România pe un loc fruntaş pe plan mondial.

     După ce este băut, alcoolul ajunge prin stomac în intestine, apoi în aparatul circulator, iar de acolo la creier. Aici începe să aibă efect asupra sistemului nervos central. Mai întâi sunt afectate emisferele cerebrale, care prin scoarţa cerebrală cenuşie constituie centrul conştiinţei, a raţiunii, precum şi locul central de recepţionare a diferitelor senzaţii. Deja la un grad de imbibiţie alcoolică de 0,3 până la 0,4% se reduce autocritica pe măsură ce creşte aşa-zisa bună dispoziţie. Se diminuează randamentul intelectual, propriul randament fiind în acelaşi timp supraestimat; cel care a băut se crede capabil să facă lucruri peste puterile lui şi nu mai realizează pericolul.
     Acest lucru măreşte înclinaţia pentru decizii pline de riscuri. Conducătorul auto, care în stare trează ar fi ştiut clar că înaintea următoarei curbe trebuie să reducă viteza la 30 km, acum se crede în stare să conducă cu viteza dublă sau triplă.
     În faza a doua a băutului este paralizat creierul mic, care, împreună cu creierul mare, reglează echilibrul şi tonusul musculaturii. Astfel este afectată capacitatea de a menţine echilibrul, ceea ce se poate observa deja de departe la indivizii care se clatină, care nu pot găsi gaura cheii de la uşă şi care umblă împleticindu-se de pe o parte a străzii pe cealaltă.
     La un grad de imbibiţie alcoolică şi mai mare este anesteziată măduva spinării mai întâi, de la care sunt declanşate reflexele pentru mişcările inconştiente. Şi organele interne, cum ar fi vezica şi rectul, sunt controlate de aici. Controlul sfincterelor, intestinal şi vezical se anulează, aşa încât se ajunge la eliminarea conţinutului şi alcoolicul îşi murdăreşte hainele sau patul. La un grad de imbibiţie alcoolică de mai mult de 3 până la 4% este paralizat trunchiul cerebral.

     Acestor repercusiuni alcoolicul le acordă, la început, prea puţină atenţie. De fapt caută numai să-şi descarce sufletul şi să se relaxeze; el îşi doreşte o schimbare a stării lui de spirit, adică atingerea unei bune dispoziţii şi nepăsări.
     Acest lucru îl plăteşte însă scump cu anestezierea sau paralizarea funcţiilor sale cerebrale. Este atunci de mirare dacă, cu timpul, problemele îl depăşesc, nu le mai poate rezolva şi nu mai stăpâneşte situaţia? Cu sticla de bere, care "nu-ţi creează probleme", sau cu un păhărel de vin, el nu a scăpat, de fapt, de problemele sale, ci de capacităţile de care ar fi avut mare nevoie pentru găsirea unei soluţii potrivite!
     Pariuri prosteşti între tineri, unde golirea până la fund a unei sticle cu ţuică este considerată o faptă eroică, duc la astfel de concentraţii de alcool în sânge, încât au drept urmare o intoxicaţie alcoolică cu risc vital. Încetinirea respiraţiei poate fi succedată de un stop cardiac fatal.

      O altă consecinţă fatală a consumului de alcool este ciroza. Sângele din tractul gastrointestinal este împiedecat de a trece liber prin ficatul împietrit. Ca rezultat al presiunii inverse în vene, în timp, cavitatea abdominală se umflă aşa de mult încât victima abia mai poate să respire. Medicii pot să uşureze suferinţa acută a abdomenului voluminos prin introducerea unui tub prin peretele abdominal şi extrag ceva lichid, dar din nefericire lichidul se reface la intervale scurte, iar pacientul moare.
     Alcoolul poate să pricinuiască boli de ochi şi orbirea. Unii comercianţi, dornici de un câştig peste noapte, în special pe la sate, fabrică băuturi alcoolice din alcool metilic. Intoxicaţia cu astfel de băuturi au efecte deosebit de grave, în special asupra ochilor, producând orbirea.
Alcoolicii sunt privaţi de o viaţă plăcu-tă. Plăceri, ca: recrearea, muzica, arta, mân-carea, viaţa sexuală, vizita şi conversaţia sunt umbrite sau chiar absente în viaţa acestora. Unii oameni ezită să urmeze calea credinţei, pe motiv că ar trebui să renunţe la anumite "plăceri". Ei ignoră însă promisiunea: "Dumnezeu nu va lipsi de bunătăţi pe cei ce umblă întru nerăutate " (Ps. 83,12) şi faptul că preceptele biblice au fost scrise pentru ca oamenii să poată obţine cele mai mari bucurii în viaţă.
     Alcoolicul nu se mai poate bucura nici măcar de mâncare, pentru că adesea aceasta îi dă tulburări din cauza unei serioase in-flamaţii a mucoasei stomacului. El poate contracta un ulcer, sau chiar să piardă mulţi ani din viaţă din cauza unui cancer gastric.
Alcoolul nu numai că îi fură omului min-tea şi sănătatea, dar îi fură şi mulţi bani din pungă. Banii care ar trebui să asigure hrana, îmbrăcămintea şi locuinţa pentru el şi familie, sunt foarte adesea aruncaţi pe tejghea.

Această colosală risipă de vieţi şi de bani poate fi împiedicată dacă dăm ascul-tare sfaturilor din Scriptură: ,,De vei asculta cu luare-aminte glasul Domnului Dumne-zeului tău şi de vei lua aminte la poruncile Lui şi vei păzi legile Lui, nu voi aduce asu-pra ta nici una din aceste boli…". Aceasta este promisiunea pentru cei ce împlinesc multele sfaturi biblice privitoare la beţie. Aici aş cita un pasaj care avertizează în mod precis, dar într-un limbaj pitoresc, asupra aspectelor economice, medicale şi sociale ale beţiei: ,,Nu fi printre cei ce se îmbată de vin şi printre cei ce îşi desfrânează trupul lor. Căci beţivul şi desfrânatul sără-cesc, iar dormitul mereu te face să porţi zdrenţe. Pentru cine sunt suspinele, pentru cine văicărelile, pentru cine gâlcevile, pentru cine plânsetele, pentru cine rănile fără pricină, pentru cine ochii întristaţi? Pentru cei ce zăbovesc pe lângă vin, pentru cei ce vin să guste băuturi cu mirodenii. Nu te uita la vin cum este el de roşu, cum scânteiază în cupă şi cum alunecă pe gât, căci la urmă el ca un şarpe muşcă şi ca o viperă împroaşcă venin." (Pilde 23,20-21;29-32).

La fiecare zece secunde, cineva moare din cauza fumatului. În momentul de faţă produsele tabagice omoară aproximativ 3 milioane persoane pe an, iar numărul acestora este în creştere. Un fumător din doi riscă să moară într-o bună zi din cauza ţigărilor. În cazul în care tendinţele actuale se menţin, se apreciază că numărul victimelor va ajunge la 10 milioane pe an către anii 2020-2030. Riscurile pentru sănătate datorate tutunului sunt mult subestimate de către public şi chiar de o bună parte dintre cei însărcinaţi cu protecţia şi promovarea sănătăţii publice.

Fumul de ţigară este un amestec de compuşi organici şi anorganici produşi prin arderea tutunului şi a aditivilor. Printre aceştia se afla gudronul, care este alcătuit din peste 4000 compuşi chimici, incluzând mai mult de 60 substanţe cunoscute ca fiind cancerigene. Un alt compus nociv este nicotina, care introdusă în organism este distribuită în toate ţesuturile şi organele. Ea influenţează funcţiile cerebrale (dispoziţia, emoţiile, scăderea capacitaţii de concentrare, somnolenţa, etc.), determină creşterea frecvenţei cardiace şi a tensiunii arteriale. Este factorul de risc principal pentru apariţia aterosclerozei, contribuie la instalarea accidentului vascular cerebral, cardiopatiei ischemice (angina pectorala, infarct miocardic acut), anevrismului aortic, bolii vasculare periferice, BPOC (boala pulmonară obstructivă cronică); este şi factor de risc în cancere, efecte gastro-intestinale, scăderea temperaturii pielii datorita vasoconstricţiei periferice, impotenţă.

     Peste 90% dintre cancerele la plămân pot fi atribuite direct fumatului. Fumatul a fost pus în legătură cu cancerele de ovar, col uterin, uter şi vezică urinară. Există, de asemenea, o legătură între ţigări şi cancerul la sân. Oricine îşi poate pune întrebarea cum poate fumatul să producă cancer în organism, ca de exemplu la vezica urinară care este aşa depărtată de ţigări. Dar oamenii de ştiinţă au identificat acum în fumul de ţigară opt substanţe chimice diferite care pot să producă cancer atunci când sunt injectate la animale. Ele sunt produse solubile, care pot fi răspândite în organism prin circuitul sanguin. Una din aceste substanţe a fost injectat la 4000 de şoareci, fiecare din aceştia a contractat cancer şi a murit.
Poate filtrul să elimine aceste substanţe cancerigene? Asupra filtrelor s-au făcut studii amănunţite. Ele au fost rezumate de către medicul şef al Departamentului Sănătăţii Publice al SUA: „Nici o metodă de tratare a tutunului prin filtrarea fumului nu a demonstrat să fie eficace în reducerea materială a conţinutului sau în eliminarea şansei cancerului pulmonar”.
     O altă boală obişnuită şi serioasă produsă de fumat este emfizemul. Această stare rezultă din „tusea tabagică" care distruge delicatele celule ale aparatului respirator. Emfizemul este chiar mai obişnuit decât cancerul pulmonar şi cu o perspectivă şi mai întunecată.
În bolile de plămâni, precum pneumonia, gripa, tuberculoza şi astmul, procentul de mortalitate al fumătorilor este aproape de trei ori mai mare ca acel al nefumătorilor.
     Fumatul este un factor important şi în producerea atacurilor fatale de inimă, pentru că reduce în mod simţitor circulaţia sângelui, iar atacurile cardiace sunt accelerate printr-o lipsă de sânge în vasele coronariene. Un alt motiv al acestor atacuri de inimă este faptul că nicotina atrage după sine colesterolul, care formează depozite de grăsime în interiorul vaselor de sânge, reducând în mod simţitor circulaţia sângelui şi facilitând formarea cheagurilor de sânge. Fumătorii cu afecţiuni coronare au un risc de deces de trei ori mai mare decât nefumătorii afectaţi.
Reducerea circulaţiei sângelui şi deteriorarea arterelor poate să provoace tulburări serioase în alte organe. Fumatul măreşte riscul de a face un accident vascular cerebral, în care o parte din creier îşi pierde alimentarea cu sânge. Efectul va fi determinat de zona de creier afectată. Pacienţii pot fi incapabili să meargă din cauza paraliziei unei părţi a corpului, sau nu mai pot vorbi.
     Fumatul este responsabil de mai mult de 70% dintre cazurile de arteriopatie periferică obstructivă, care înseamnă îngustarea vaselor de sânge ale membrelor, de obicei ale picioarelor, care face mersul dureros şi poate duce la amputaţie.
     Am prezentat mai sus doar câteva efecte ale fumatului. Ele sunt mult mai grave, afectându-l pe om „din cap până in picioare”.

Dintotdeauna fumatul a fost considerat un păcat, deoarece este o sinucidere lentă, un rău făcut trupului, o călcare a cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte” (Efeseni 5;29). Fumatul este o profanare a trupului, în care locuieşte Duhul lui Dumnezeu şi care devine prin această patimă sălaş al necurăţiei: „Nu ştiţi oare că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu care sunteţi voi" (1 Corinteni 3;15-17). La acestea se adaugă păcatul risipei banilor daţi de Dumnezeu, pe care noi îi dăm pe ceva nefolositor nici pentru trup, nici pentru suflet: „Pentru ce folosiţi argintii voştri pentru un lucru care nu vă hrăneşte şi câştigul muncii voastre pentru ceva ce nu vă satură?" (Isaia 55;2).

Da! Cum? Printr-o hotărâre tare de a nu mai fuma. Trebuie ştiut ca în fiecare creştin sălăşluieşte o putere uriaşă, cu ajutorul căreia biruinţa este sigură în lupta cu patimile, după cuvântul Mântuitorului: „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma” (Luca 10;19). Voinţa este una din cele trei facultăţi ale sufletului omenesc, alături de raţiune şi sentiment, acestea făcându-l pe om să se deosebească de animale. Voinţa noastră însă trebuie să fie înclinată spre bine şi nu să fie subjugată de patimi.

Dacă cineva îşi va analiza cu sinceritate cauza neadaptării sale la dificultăţile vieţii, va descoperi adesea un mic cuvânt compus din trei litere: „EGO". Încordarea şi boala se produc de multe ori din cauză că noi nu vrem să sacrificăm marele nostru „EU", iar cauzele multor boli ar putea fi cuprinse într-un singur cuvânt: egocentrism.

De multe ori copilul este învăţat a gândi egoist încă de mic, atunci când i se dă ocazie să-şi manifeste propria importanţă. De fiecare dată când dă cele mai uşoare semne de nervozitate, părinţii şi bunicii aleargă să-l strângă drăgăstos în braţe, îi dau un biberon, îl plimbă în braţe, sau fac ceva ca să-i arate că soarele, luna şi stelele sunt gata să-i răspundă la fiecare gest de agitaţie. Un copilaş devine astfel obişnuit ca toate lucrurile să stea la dispoziţia lui, iar cu trecerea timpului el îşi desăvârşeşte tehnica pentru a-şi satisface interesele egoiste.
Din păcate părinţii hrănesc în continuare egocentrismul copilului: când elevul din clasa întâi le povesteşte despre un băiat mai mic că este „fricos", că el îl trânteşte la pământ şi îl bate, drăgăstosul tată se bucură şi-l aplaudă zicându-i „Viteaz băiat are tata!" Când unul din clasa a VIII-a se tânguieşte că „Directorul acela bătrân l-a pedepsit pentru nimica toată", majoritatea părinţilor judecă cazul numai pe baza afirmaţiilor adolescentului plângăreţ.
Părinţii care mereu împroaşcă cu noroi pragul casei vecinilor pentru a-l arăta pe al lor mai curat sunt un exemplu rău, pe care copiii lor de obicei îl urmează. Dacă părinţii obişnuiesc să-i vorbească pe alţii de rău, iar masa de seară devine o „masă de disecţie" a vecinilor, personalitatea copiilor prezenţi la discuţii va fi rău influenţată de acest lucru.
Mult prea multe din eforturile şi banii noştri sunt dirijate spre interese egoiste, pentru a clădi „eul" copiilor noştri. Noi cumpărăm de multe ori copiliţei în vârstă de 8 ani hăinuţe mult mai scumpe decât poate permite bugetul familiei, o facem „complet feminină'" după modelul unui fan, îi cultivăm egoismul, căutăm să-i facem toate voile, dar prea rar ne ostenim să o învăţăm să gândească altruist, în interesul altora.

     Educarea altruistă pozitivă este posibilă şi ea trebuie să înceapă încă din faşă. Unii psihologi chiar recomandă părinţilor ca atunci când bebeluşul scânceşte, să fie lăsat aşa pentru câteva momente şi abia apoi să-i fie satisfăcută nevoia inerentă. Ei vorbesc de aşa-zisa „toleranţă la frustrare”, adică o educare a voinţei celui mic şi astfel o pregătire pentru viaţă, din care el va învăţa că nu tot ceea ce i se cuvine este obţinut imediat şi cu orice preţ.
Există copii mici care sacrifică banii lor economisiţi pentru bomboane pe care să le dau celor nevoiaşi. Copiii instruiţi de timpuriu ca să fie darnici şi politicoşi faţă de alţii, cu siguranţă că nu vor produce în anii de mai târziu dezamăgiri părinţilor sau altora şi vor deveni persoane iubite, respectate şi apreciate în anturajul lor.
     Putem de exemplu să-i cumpărăm fetiţei noastre un tort semipreparat, s-o punem să-l coacă şi să-l garnisească, apoi să-l ducă la o mamă istovită de muncă sau bolnavă. Ce investiţie mai bună poate să facă cineva cu bani aşa de puţini pentru a-i oferi copilului său fericirea de a pleca zburând spre casă, vesel şi plin de sănătate sufletească?
     Cu adevărat înţelept este acel părinte care poate să îndrume pe tânărul în vârstă de 14 ani să se ducă la un vecin nevoiaş ca să-i cosească pajiştea, să-i strângă fânul sau să-i cureţe zăpada! Nu există o cale mai bună de a insufla obiceiuri sociale sănătoase tineretului. Părinţii merg însă pe calea opusă atunci când îl echipează pe băieţaşul lor în vârstă de 3 ani cu puşcă şi gloanţe ca să bubuie trecătorii. Aceasta îi obişnuieşte cu ideea de a obţine satisfacţie lovind sau chiar omorând pe alţii.

     Dr. William Sadler a fost impresionat de legătura strânsă dintre dorinţa de satisfacere a Eu-lui personal (filautia, cum o numeşte Sf. Maxim) şi multe boli. El spune că ,,nimeni nu poate să aprecieze aşa de bine ca un medic procentajul uimitor de mare al bolilor şi suferinţelor omeneşti care sunt o urmare directă a: supărării, fricii, conflictelor, imoralităţii, vieţii dezordonate, ignoranţei, gândirii nesănătoase şi vieţii îndoielnice.
     Psihiatria modernă a preluat pe lângă numeroase şi preţioase sfaturi biblice şi pe acela de a gândi altruist, ajutând şi pe alţii. Un psihiatru scrie: „Fără iubire noi pierdem voinţa de a trăi. Vitalitatea noastră spirituală şi fizică este subminată, rezistenţa noastră este micşorată şi cedăm bolii care adesea se dovedeşte fatală. Putem scăpa, să zicem, pe moment de moarte, dar ceea ce ne rămâne este o existenţă sărăcăcioasă şi stearpă, iar din punct de vedere emotiv aşa de secătuită încât putem să ne socotim numai pe jumătate vii."
     Acceptarea sinceră a principiilor şi învăţăturilor lui Hristos în ceea ce priveşte realizarea păcii şi bucuriei sufleteşti, realizarea gândirii altruiste şi a vieţii curate, ar şterge deodată mai mult de jumătate din bolile, grijile şi dificultăţile umanităţii. Cu alte cuvinte, mai mult de jumătate din actualele nenorociri ale omenirii ar putea fi real prevenite prin puterea profilactică extraordinară a trăirii personale în spiritul învăţăturilor lui Hristos.

În societatea contemporană, viziunea asupra sexualităţii pare să fie total răsturnată. Oriunde te uiţi, la televizor, în ziare şi reviste, la moda afişată pe stradă, la tot pasul găsim imagini menite să stârnească instinctul sexual. Iar statisticile ne spun că aceste imagini îşi ating scopul: tinerii îşi încep viaţa sexuală la vârste tot mai fragede, numărul partenerilor ai unei persoane creşte, pentru că relaţiile ajung în scurt timp la acte intime şi nu orice relaţie ajunge la căsătorie. Sexualitatea are însă atât implicaţii trupeşti cât şi sufleteşti.

     Mentalitatea libertină despre relaţiile sexuale prinde tot mai mult teren în Româ-nia. Potrivit datelor furnizate de Ministerul Sănătăţii şi Familiei, în cazul tinerilor din ţara noastră vârsta medie a primului contact sexual a fost, în anul 1999, de 19 ani şi jumătate, în descreştere faţă de anul 1993, când această vârstă era de 20 de ani şi jumătate, iar astăzi se află sub 19 ani.
     Altădată era la mare preţ castitatea, fecio-ria până la nuntă, azi însă din ce în ce mai puţini pun preţ pe acest aspect. Iată însă că ştiinţa şi tehnica modernă vin să ne afirme astăzi ceea ce Biserica creştină propovăduieşte de mii de ani. Un grup de specialişti geneticieni şi fizicieni din cadrul Institutului de Ştiinţă din Rusia, studiind multă vreme cauzele stării de degradare morale a societăţii, au întâlnit efectul telegoniei. Descoperirea lor a devenit imediat senzaţie.
     Ce este telegonia? Simplist vorbind, dacă o iapă şi o zebră se împerechează, nu rezultă nimic, pentru că genomurile lor sunt incompatibile, dar peste câţiva ani iapa poate naşte mânji vărgaţi. Din punct de vedere al geneticii materialiste este o aberaţie, dar genetica cuantică explică acest lucru. Cromozomii au capacitatea de a memora informaţie nu doar pe cale materială, ci şi pe cale ondulatorie, prin undele emise de molecule şi atomi. În iapă au ajuns spermatozoizii unei zebre, au rămas o vreme acolo, apoi în aparenţă au dispărut. Din punct de vedere al geneticii clasice n-ar trebui să se întâmple nimic, dar nu e aşa. Ei rămân acolo sub formă de unde, de informaţii care rămân în memoria celulelor şi ies la iveală mai târziu.

Acelaşi lucru se întâmplă în cazul oame-nilor. Dacă o femeie albă are o relaţie sexua-lă cu un negru, iar peste câţiva ani se mărită cu un alb, ea poate naşte un copil negru. Pare ridicol, dar genetica cuantică explică aceasta. Contactele sexuale dezordonate care au loc azi atât de des în lumea întreagă pot da naştere la astfel de cazuri. Dacă o fată are o mulţime de contacte sexuale cu diverşi parte-neri şi vrea "să se distreze" până la vreo 30 de ani, apoi poate naşte copii "corciţi", ca-re păstrează moşteniri de la toţii bărbaţii cu care mama a întreţinut relaţii sexuale.
Astăzi nu avem copii sănătoşi, este o consecinţă a telegoniei. Informaţiile dezordonate introduse în viitoarea mamă o dată cu sperma străină mai devreme sau mai târziu determină zestrea genetică a fătului, care se naşte cu o mulţime de vicii.

     Societatea modernă impulsionează spre o începere a vieţii sexuale cât mai timpurie. "Poţi să faci ce vrei, atâta timp cât ştii ce faci!" ne spune ea. Aşa să fie? Ştim oare ce facem? Iată cum statisticile şi cercetătorii dărâmă unul câte unul argumentele vieţii sexuale în afara căsătoriei: prezervativul nu îşi atinge scopul în 15-20% dintre cazuri (deci la o folosire din 6 poate apărea o sarcină sau poţi contacta de exemplu boli cu transmitere sexuală); anticoncepţionalele nu împiedică formarea unei sarcini, ci ucid embrionul imediat du-pă formarea lui; relaţiile sexuale pasagere de dinaintea căsătoriei, chiar dacă "protejate", se întipăresc în memoria celulelor femeii, ai cărei copii pot moşteni în zestrea lor genetică toate reziduurile şi bolile bărbaţilor din viaţa mamei lor. Care este moştenirea acestei mentalităţi a societăţii? Răspândirea incredibilă şi de necontrolat a SIDEI şi bolilor cu transmitere sexuală, îmbătrânirea societăţii prin natalitatea tot mai scăzută, copii care moştenesc tot felul de boli "inexplicabile".
     Soluţia? Nu este una nouă. Dumnezeu ne-a arătat-o acum mii de ani, când ne-a spus că dacă respectăm poruncile Lui vom fi în siguranţă. La această concluzie au ajuns şi americanii (ţara care a răspândit cel mai mult SIDA în lume). Încă din 1997, după cei ei au fost iniţiatorii introducerii lecţiilor de educaţie sexuală în şcoli, au început să oprească aceste lecţii şi să le înlocuiască cu lecţii despre castitate, despre autocontrol, despre cum să te păzeşti în faţa atâtor provocări.
     Este greşit a concepe castitatea ca pe ceva negativ (renunţare, oprelişte, suferinţă etc.). Dimpotrivă, castitatea zideşte, încarcă fiinţa cu spirit şi energie. Nu este o negare a sexului, ci o cultivare, o păstrare a totalităţii lui. Tânărul care-şi păstrează castitatea este ca un fagure de miere greu de rod ce aşteaptă să fie gustat în sfinţenie după ospăţul nupţial. Castitatea este zestrea cea mai preţioasă pe care o aducem celuilalt în căsătorie. Stendhal spunea că atunci când îţi doreşti multă vreme o fată, iubirea e mai trainică, mai profundă. Aşa-dar fecioria este de preţuit şi prin faptul că iubirea ţine mai mult. Fecioara este ca o floare de primăvară gingaşă: "Cât de dulce, când dezmierzi, eşti tu sora mea mireasă; şi mai dulce decât vinul este mângâierea ta, şi mireasma ta plăcută este mai presus de orice mir. Ale tale buze miere izvorăsc, iubito, miere curge, lapte curge, de sub limba ta; mirosul îmbrăcămintei tale e mireasmă de Liban. Eşti grădină încuiată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită şi izvor pecetluit." (Cântarea Cântărilor 4, 10-12 ).

Într-o lume în care valorile s-au răsturnat, pierderea castităţii a devenit un fapt banal. Lupta cu poftele trupeşti este extrem de grea. Cel care se luptă cu propriul corp este ca un războinic, având mintea pururi trează. Pentru a putea câştiga această teribilă luptă e nevoie de o motivaţie psihologică serioasă. Castitatea trebuie ancorată în Dumnezeu prin rugăciune şi meditaţie pentru a ne împărtăşi de har. Spovedania şi împărtăşania deasă sunt de mare ajutor. Spo-vediţi-vă faptele şi gândurile, iar dacă nu sunt impedimente cereţi-i preotului duhov-nic o mai deasă împărtăşire, căci Sfântul Trup şi Sfântul Sânge ale Domnului sunt medicament, nu premiu. Smeriţi-vă sufletul, participaţi la slujbele Bisericii, în special Sfânta Liturghie, cercetaţi legea lui Dum-nezeu, păziţi-vă ochii, luptaţi prin rugăciune şi post, stăpâniţi această curiozitate păcătoasă!Veţi primi plată încă din viaţa aceasta pentru lupta cea bună pe care aţi dus-o!

În 1996 echipa de cercetători de la Institutul Roslin din Edinburgh, Scoţia, condusă de Jan Wilmut, avea să facă public o ştire de senzaţie: clonarea primului mamifer, oaia Dolly. Acest fapt a adus pentru prima oară înaintea publicului larg problema clonării.

     Clonarea (din grecescul Klon, care înseamnă ramură) este crearea unui organism identic prin reproducere asexuată(adică în afara legăturii conjugale dintre un bărbat şi o femeie).
     Corpul uman are două tipuri de celule: somatice, care intră în alcătuirea diferitelor ţesuturi şi organe şi celulele germinale: ovulul şi spermatozoidul.
     Tehnica clonării constă în înlocuirea nucleului unui ovul cu nucleul unei celule somatice provenită de la individul ce urmează a fi clonat. După acest schimb, celula-ou nou formată este supusă unui stimul electric şi noua viaţă începe să crească odată ce începe diviziunea celulară.
     Dacă se intenţionează clonarea reproductivă, următorul pas este implantarea embrionului în uterul unei femei, urmat de gestaţie şi naştere.
     În momentul actual există două direcţii mari ale clonării umane: clonarea reproductivă şi clonarea terapeutică. Prima dintre ele este interzisă formal în toate ţările lumii, cel puţin în momentul actual. Cea de a doua, datorită promisiunilor medicale înalte, este tolerată în multe ţări.

Una din problemele ridicate de reproducerea prin clonare este aceea că se întâmplă în afara sexualităţii cuplului având consecinţe nebănuite.
Pr. Demetrios Demopulos (doctor în genetică) afirma: „ca şi creştin ortodox, vorbesc împotriva oricărei încercări de a clona o fiinţă umană pentru că oamenii trebuie să fie creaţi printr-un act de dragoste între doi oameni, nu prin manipularea unor celule ca parte dintr-un act de auto-iubire egoistă. Acţiunile noastre trebuie să ne reunească în Hristos, nu să ne separe în noi şi diferite clasificări”. clonare

Din punctul de vedere al învăţăturii ortodoxe, orice tehnologie reproductivă utilizată în afara contextului căsătoriei şi familiei poate fi privită ca o încercare de a recrea fiinţa umană după chipul omului şi după caracteristicile sale favorite, în locul chipului lui Dumnezeu. Posibilitatea producerii de copii prin clonare transformă practic o sfântă taină într-o sterilă realizare tehnologică.

     Care este promisiunea medicinii? Clonarea în scopuri terapeutice ar putea trata diferite maladii şi mai ales pentru producerea celulelor stem embrionare.. Acestea sunt celule provenite din primul stadiu al dezvoltării umane. Un embrion aflat intre trei si cinci zile, conţine celule stem angajate in crearea de diferite ţesuturi şi organe pentru viitorul făt.
     Anumite studii efectuate pe animale de laborator sugerează că inocularea celulelor stem în zonele atinse de anumite boli(diabet, Parkinson, Alzheimer, traumatisme medulare, boli cardiace, etc.) se pot diferenţia în aşa măsură încât să compenseze pierderea funcţională a organului respectiv. Spre exemplu, un pacient cu diabet insulinic, în urma unei injecţii cu astfel de celule specializate îşi poate redobândi funcţia pierdută a pancreasului de a secreta insulină.
     Trebuie precizat însă de la început că aceste promisiuni nu sunt în momentul de faţă decât promisiuni. Deşi partizanii clonării terapeutice pot prezenta aceste lucruri ca fiind de domeniul viitorului apropiat, adevărul este că există numeroase indicii care pun sub semnul întrebării viabilitatea acestor soluţii.
     Acest lucru este cu precădere important câtă vreme această direcţie de cercetare nu este singura cale către rezolvarea problemei. Celule stem, aşa cum vom vedea în numărul viitor, pot fi prelevate şi de la adulţi, fără să avem nevoie de embrioni pentru clonare. Se discută recent şi despre posibilitatea creării de celule stem, fără implicaţiile morale ale clonării şi recoltării lor din embrioni. Mai mult, cercetarea fundamentală farmaceutică are şi ea coridoarele ei de speranţă pentru aceste maladii.
     Una dintre problemele cele mai serioase ale clonării de embrioni umani în scopuri terapeutice este că, odată cu recoltarea mult doritelor celule stem, embrionul format prin clonare este practic ucis.
     Nu putem reduce existenţa unui embrion uman la „un grup de celule” atâta vreme cât, după învăţătura, atât a ştiinţei cât şi a Bisericii, embrionul uman este purtător de viaţă şi este om adevărat din momentul procreării. În ochii lui Dumnezeu, acesta este o persoană completă, purtătoare a chipului dumnezeiesc şi nu un boţ de carne anonim. Deci oricine interferă cu viaţa acestui om adevărat, chiar dacă în formă incipientă, comite păcatul uciderii.

Mitul vieţii eterne – celulele stem

În numărul trecut al revistei noastre, vorbind despre clonarea în scopuri terapeutice, menţionam posibilitatea ştiinţei de a trata diferite maladii prin producerea celulelor stem.
Ce sunt aceste celule stem, ce rol au ele, cum pot vindeca anumite maladii şi care sunt implicaţiile etico-morale în acest domeniu, iată câteva întrebări la care vom reflecta în cele ce urmează.

Ce sunt celulele stem?

Celulele stem, sunt celule care păstrează proprietatea de a se reînnoi continuu prin diviziune celulară şi care se pot diferenţia intr-o varietate largă de celule specializate.
     Exista trei mari categorii de celule stem: celule stem embrionare, celule stem adulte şi celule stem din cordonul ombilical.
     Celule stem embrionare sunt celule provenite din primul stadiu al dezvoltării umane. Un embrion aflat intre trei şi cinci zile, conţine celule stem angajate in crearea diferitelor ţesuturi şi organe pentru viitorul făt.
     Celulele stem din cordonul ombilical sunt celule multipotente, adică prin diviziune pot da naştere oricărui tip de celule din cele 220 celule diferite existente in corpul uman.
     Ele pot fi prezervate si conservate după naşterea fătului pentru un timp nedeterminat. Cordonul ombilical este separat de făt imediat după naştere şi în condiţii normale este aruncat. În ţările in care există programe specializate, la cererea părinţilor şi contra cost, acest cordon ombilical poate fi prezervat în condiţii speciale în ideea că dacă fătul sau un membru al familiei au nevoie de un transplant de celule stem la o data ulterioară, se poate încerca folosirea lui. Actualmente exista in lumea vestică bănci de celule stem din cordonul ombilical care au o vechime de peste 15 ani.
     Celulele stem adulte se găsesc atât la adult cât şi la copil şi au rolul de a înlocui celulele distruse sau moarte cu altele noi cum ar fi: globulele roşii, fibrele musculare, nervii etc.

Tratamentul cu celule stem

     Probabil cel mai cunoscut tip de tratament în care sunt folosite celulele stem adulte este transplantul de măduvă osoasă la pacienţii cu leucemie, anumite tipuri de cancer sau cu diferite boli de sânge. În acest caz celulele transplantate provin fie prin recoltarea de la o rudă de sânge, fie de la pacientul însuşi şi nu implică nici un risc major pentru donator.
     Anumite studii efectuate pe animale de laborator sugerează că inocularea celulelor stem în zonele atinse de anumite boli(diabet, Parkinson, Alzheimer, traumatisme medulare, boli cardiace, arsuri etc.) se pot diferenţia în aşa măsură încât să compenseze pierderea funcţională a organului respectiv. Spre exemplu, un pacient cu diabet insulinic, în urma unei injecţii cu astfel de celule specializate îşi poate redobândi funcţia pierdută a pancreasului de a secreta insulină.
     Dacă tratamentul cu celule stem adulte şi celule stem din cordonul ombilical nu ridică probleme morale deosebite, problema se pune în cazul celulelor stem embrionare.

De unde provin celulele stem embrionare?

     Există patru surse majore:
     Prima sursa sunt clinicile de fertilizare “in vitro”. Embrionii care din diferite motive nu sunt implantaţi în uterul unei mame, pot fi folosiţi în scopuri de cercetare.
     A doua sursă sunt celulele rezultate din fecundarea ovulelor şi spermatozoizilor aflaţi în „bănci de fertilitate”.
     A treia sursă sunt celulele stem embrionare, create prin clonare. Această tehnică contopeşte o celulă (de la pacientul care era nevoie de terapia prin celule stem ) cu un ovul donat. Nucleul ovulului este înlocuit cu nucleul din celula pacientului.. Acest ovul este stimulat chimic sau electric să se dividă iar embrionul rezultat va purta materialul genetic al pacientului astfel scăzând şansele ca organismul să respingă celule stem implantate.
     Ultima sursa sunt fetuşii proveniţi din avorturi în primul trimestru de sarcină.

Celulele stem – „piese de schimb” pentru omul modern?

     Una dintre problemele cele mai serioase în ceea ce priveşte tratamentul cu celule stem embrionare este că o dată recoltate aceste celule, embrionul este practic ucis.
     Viaţa omului începe de la concepţie, fiind o lucrare divino-umană. Este o monstruozitate să se creeze oameni numai cu scopul de a fi omorâţi pentru salvarea altora. Acest lucru nu poate fi acceptat din punct de vedere creştin. Sf. Apostol Pavel spune că nu putem birui răul cu rău (Rm.12:17). Nu putem păstra viaţa cu preţul uneia sau chiar mai multor vieţi.
     J. Jacobse afirma că aceste tehnici moderne utilitariste merg împotriva poruncilor lui Hristos. Hristos ne învaţă că trebuie să ne dăm viaţa pentru aproapele nu să-i luăm viaţa sa pentru a o păstra pe a noastră. Trebuie să ducem crucea aproapelui, nu să-l crucificăm pe ea”.
     Într-adevăr cu ajutorul tehnicilor moderne viaţa omului s-a dovedit că poate fi prelungită. Ne punem întrebarea care este scopul unei vieţii atât de lungi? Dacă scopul ei, izvorât din credinţa în Dumnezeu şi viaţa viitoare este mântuirea, acordarea de timp pentru reflecţie şi pocăinţă, totul pare a fi în regulă. Mi-este frică însă că, de fapt, scopul prelungirii vieţii pământeşti este tocmai necredinţa în Dumnezeu şi viaţa de veci. Dacă nu credem că există viaţă după moarte atunci trebuie făcut ceva ca să o prelungim pe aceasta, se încurajează necredinciosul modern. Este singura lui şansă, după judecata sa îngustă.
     Se impun căutate căi alternative de cercetare în medicină care să nu ridice astfel de probleme grave de etică şi morală. Spre exemplu în genetică se cunoaşte că celulele stem se pot preleva chiar şi de la adulţi, şi nu este necesar să clonezi o fiinţă umană pe care apoi să o omori, pentru a le obţine. Mai mult chiar, se pare că celulele obţinute pe această cale pot fi mai uşor mânuite decât cele obţinute din embrioni umani. Deşi Biserica nu s-a pronunţat definitiv asupra acestor probleme, o astfel de cale intuitiv este mult mai apropiată de învăţătura Bisericii şi poate conduce în viitor la vindecarea multor boli şi suferinţe.

Transplantul de organe

Transplantul de ţesuturi şi de organe este una din performanţele practicii medicale, care transformă suferinţa în nădejdea prelungirii vieţii. Este o performanţă a ştiinţei şi a practicii medicale pe care Biserica o binecuvântează atâta vreme cât, prin transplant, se va reda viaţa normală unei persoane, fără însă a o lua alteia.: nimeni nu trebuie ucis pentru a trăi altcineva.

Principii generale

Prin transplantul de ţesuturi şi/sau de organe se înţelege acea activitate medicală complexă care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau organe umane compromise morfologic şi funcţional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase.
Astăzi se efectuează transplanturi de: sânge, vene, oase lungi, valve cardiace, cornee, măduvă osoasă, piele; transplant de celule izolate, transplant de organe cum ar fi: inimă, ficat, plămâni, rinichi, intestin subţire, pancreas.
Transplantul poate fi:

Dacă prima categorie nu ridică probleme morale, celelalte două pun serioase probleme de ordin moral, social si religios, de aceea practica medicală a transplantului de ţesuturi şi de organe a adoptat respectarea unor principii generale ca: demnitatea persoanei, să aibă scop terapeutic, să fie în folosul aproapelui, să respecte viaţa şi chiar moartea persoanei umane, să respecte drepturile omului, dimensiunea duhovnicească a existentei umane şi să nu fie determinat de oportunisme politice sau economice, de curiozităţi medicale, la modă în lumea noastră secularizată.
În cazul prelevării de organe de la persoanele decedate, lucrurile se complică pentru că apar griji, obiecţii şi rezerve cu privire la momentul declarării morţii.

Declararea morţii

     Până nu demult era considerată moartă, acea persoană căreia inima i-a încetat să mai bată şi căreia îi lipsea respiraţia. Datorită tehnicilor de reanimare s-a ajuns la convingerea că moartea este un proces şi că ea nu este în mod necesar şi exclusiv legată de încetarea bătăilor inimii.
     Din punct de vedere medical se vorbeşte de mai multe "morţi", şi anume: a) moarte aparentă (funcţiile vitale sunt atât de mult slăbite încât nu pot fi percepute decât cu aparate speciale); b) moarte clinică (funcţiile vitale au încetat fără să se fi alterat încă structurile în mod ireversibil, de aceea este posibil ca aceste funcţii să fie reactivate prin terapia intensivă şi reanimare); c) moarte biologică se produce atunci când organele vitale au intrat deja în proces de alterare, adică a început procesul de necrozare a ţesuturilor; d) moarte cerebrală.
     Moarte cerebrală. reprezintă alterarea ireversibilă a vieţii celulelor creierului (cortex, cerebel şi trunchi cerebral), care provoacă încetarea definitivă a funcţiilor encefalului întreg, ceea ce înseamnă imposibilitatea organismului uman de a mai fi în relaţie cu mediul şi de a-şi asigura şi realiza propria existentă.
     Din punct de vedere juridic, moartea este considerată una singură, şi anume cea declarată din punct de vedere medical: oprirea inimii, absenţa respiraţiei spontane şi moartea cerebrală (Prof. dr. R. Palade)
     Legea nr. 2/1998 stipulează criterii foarte precise pentru declararea morţii cerebrale, şi anume: 1) examen clinic, constând în: constatarea comei profunde, flască, areactivă, absenta reflexelor de trunchi cerebral (în mod special absenţa reflexelor foto motor şi cornean); 2) absenţa ventilaţiei spontane, confirmată de testul de apnee; 3) două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei corticale(activitatea creierului).
     Moartea, în calitate de separare a sufletului de trup, rămâne însă o taina. Problema se pune: când părăseşte sufletul trupul? Când este în moarte cerebrală sau în moarte biologică? La acest subiect vom reflecta în numărul viitor al revistei noastre.

Reflecţii teologice

     Practica transplantului de organe a devenit deja obişnuită. Că vrea sau nu, creştinul nu i se poate opune şi nici nu ar avea motive s-o facă.
     Biserica binecuvântează orice practică medicală în vederea alinării suferinţei din lume. Biserica previne însa pe toţi să înţeleagă transplantul ca pe o practică medicală menită înlăturării suferinţei membrilor ei şi nu ca pe una care să alimenteze ideea autonomiei vieţii fizice şi a prelungirii acesteia, în detrimentul credinţei în viaţa eternă, adevărata viata, neglijându-se pregătirea pentru aceasta.
     Consimţământul informat şi lucid de a-şi oferi un organ, în viaţă sau după moarte, pentru binele semenului suferind, din iubire faţă de acesta şi dezinteresat, precum şi hotărârea rudelor de a permite prelevarea de ţesuturi sau organe în vederea transplantului de la trupurile decedate ale celor faţă de care au drepturi legale, respectându-se legea, sunt în acord cu morala creştină. Biserica binecuvântează persoanele care pot face asemenea sacrificii, dar în egală măsură, înţelege pe cei care nu pot face aceasta, respectând libertatea şi decizia fiecărui om. Deopotrivă, are toată înţelegerea pentru cei care au nevoie de transplant, dorind scăparea de suferinţă şi prelungirea vieţii fizice, încredinţaţi că aceasta va duce la creşterea lor duhovnicească.
     Binecuvântând efortul medicilor pentru eforturile depuse în vederea reducerii suferinţei din lume, şi prin transplantul de organe, precum şi jertfa celor dispuşi să le ofere, Biserica nu poate încuraja negativismul nejustificat al altora. Daca viata aproapelui, cea fizică şi cea duhovnicească, este garantată, nici un sacrificiu nu este prea mare, cu condiţia: să nu ucizi un om spre a promite sau a da viaţa altuia.

Ce trebuie să ştim despre transplantul de organe

În articolul precedent am vorbit despre performanţele medicinii moderne în ceea ce priveşte transplantul de organe. Dincolo de beneficiile acestei practici se ridică şi o serie întreagă de probleme care-i frământă pe teologi şi bioeticieni, una din ele fiind şi aceasta: când părăseşte sufletul trupul? Când este în moarte cerebrală sau în moarte biologică? Nu cumva prin transplant se atentează la integritatea persoanei donatorului?

Mai multe morţi…

Din punct de vedere medical se vorbeşte de mai multe „morţi”, şi anume: a) moarte aparentă (funcţiile vitale sunt atât de mult slăbite încât nu pot fi percepute decât cu aparate speciale); b) moarte clinică (funcţiile vitale au încetat fără să se fi alterat încă structurile în mod ireversibil, ele putând fi reactivate prin terapia intensivă şi reanimare); c) moarte biologică - organele vitale au intrat deja în proces de alterare, adică a început procesul de necrozare a ţesuturilor; d) moarte cerebrală reprezintă încetarea definitivă a funcţiilor encefalului întreg(cortex, cerebel şi trunchi cerebral) .
Moartea cerebrală nu trebuie confundată cu moartea biologică. Procesul de necroză a ţesuturilor(moartea biologică) începe după instalarea morţii cerebrale Deşi activitatea corticală încetează, anumite organe ale corpului pot fi menţinute, pentru o anumită perioadă de timp „în viaţă” cu ajutorul aparaturii medicale.

Moartea cerebrală - adevăratul criteriu al morţii

     Unii teologi se află pe o poziţie uşor vitalistă, pe baza unor studii foarte documentate, demonstrează că, biologic vorbind, viaţa se continuă în trupul uman şi după declararea morţii cerebrale, şi este viaţă umană. Cu toate acestea nu trebuie însă uitat că toate persoanele a căror moarte cerebrală se constată, se găsesc în serviciile de terapie intensivă ale spitalelor. Deci, sunt ţinute artificial în viaţă, oarecum forţat. Dacă nu s-ar găsi în acele spaţii şi nu ar primi îngrijirile specifice acelor spaţii ar fi fost moarte demult chiar şi din punct de vedere biologic.
     Academia Pontificală de Ştiinţe consideră că moartea cerebrală este adevăratul criteriu al morţii, deoarece încetarea funcţiilor cardio-respiratorii mai mult de 4 minute duce foarte rapid la moartea cerebrală. Oamenii de ştiinţă consideră că în cazul terapiei intensive, odată instalată moartea cerebrală, personalul medical este îndreptăţit să suspende terapia.
     Comisia Naţională Elveţiană „Dreptate şi pace” spune în acest sens: „daca noi socotim că fiinţa omenească este o unitate indisolubilă a trupului şi a sufletului, trebuie să admitem că viaţă pământească a unei persoane s-a sfârşit în mod definitiv când creierul acesteia, suportul fizic al sufletului, a încetat definitiv să mai funcţioneze chiar dacă este posibil să se menţină încă metabolismul trupului, în mod artificial, nu mai este vorba de o viaţă a persoanei.
     A menţine un trup în mod artificial în „viaţă”, fără cea mai mică perspectivă de revenire a persoanei la viaţă va echivala cu o lipsă de respect faţă de trupul defunctului”. Moartea cerebrală reprezintă, din punct de vedere medical, alterarea ireversibilă a vieţii celulelor scoarţei cerebrale, ceea ce face ca trupul omului să nu mai fie structura propice prin care sufletul omenesc comunică cu mediul înconjurător, ceea ce face ca trupul să nu-şi mai asigure propria-i existenţă din schimbul cu mediul înconjurător şi nici comunicarea cu sufletul nemuritor. Va fi o structură incapabilă însă să asigure condiţiile minime de manifestare a sufletului în ea.

Creierul – suport fizic al sufletului

Preluând învăţătura creştină potrivit căreia sufletul este în tot trupul omenesc, Prof. dr. Tristam Engelhardt precizează că există o diferenţă între organele trupului omenesc în ceea ce priveşte efectul prezenţei lor la definirea personalităţii. Spre exemplu, omul îşi păstrează calităţile personale şi identitatea personală chiar dacă i se transplantează o altă inimă, un alt ficat sau un alt plămân. Sufletul este şi în mână, dar distrugându-se mâna nu se distruge şi persoana. Sufletul este şi în inimă, dar în cursul operaţiilor pe cord oamenii trăiesc având inima scoasă din trup (chiar dacă aceasta nu este decât pentru câteva ore). Nu acelaşi lucru este când este afectat creierul: când unei persoane i s-a distrus creierul, persoana este moartă. Prin urmare, este o crimă să declari un om mort numai că i-a încetat funcţionarea spontană a sistemului cardio-respirator fără să fi murit şi creierul. După moartea creierului celelalte părţi ale trupului pot fi folosite pentru transplant.
     Refuzul de a fi donator de organe pentru transplant, în timpul vieţii sau după moarte nu este justificat de ideea că la învierea de obşte trupurile vor învia cu inventarul complet al atomilor şi moleculelor trupului în momentul morţii. Învierea morţilor va fi un act de nouă creaţie a lumii şi a omului, după modelul trupului înviat al Mântuitorului Hristos.
     Criteriul învierii trupurilor nu va fi reconstituirea sumei tuturor elementelor fizico-chimice trecute prin noi într-o viaţă pământească, ci aşa cum spunea Sfântul Grigore de Nyssa, „din păcatele şi virtuţile care se imprimă în suflet pentru eternitate, precum se imprimă sigiliul în ceară”.
     Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul este înţeles şi se pune în valoare în măsură în care reflectă în el Prototipul său. Atâta vreme cât împlineşte porunca iubirii şi rămâne în Dumnezeu, care este iubire, este membru al Bisericii lui Hristos. În această perspectivă, dăruirea unui organ, a unui ţesut şi chiar a unei picături de sânge, din dragoste faţă de aproapele, înseamnă autodăruirea şi autojertfirea întregului om în interiorul aceluiaşi Trup mistic al lui Hristos, ceea ce exclude privirea trupului omului ca pe un simplu mijloc de însănătoşire fizică a cuiva sau ca pe o magazie de organe de schimb.

Otrăvirea lentă dar sigură prin alimentaţie

Ori de câte ori facem cumpărături de produse alimentare, întâlnim inevitabil termenul de E-uri. Şi ne întrebăm ce sunt E-urile? Care sunt periculoase? Cât de nocive sunt? E bun alimentul acesta pentru copilul meu?

Ce sunt E-urile?

În ultimii 30 de ani, în conţinutul multor produse alimentare au apărut substanţe chimice, de sinteză, denumite coloranţi, acizi, emulgatori, stabilizatori, conservanţi, antioxidanţi, aromatizanţi, regulatori de aciditate - într-un cuvânt aditivi- care sunt indicaţi pe ambalaj cu litera „E” urmat de un număr format din trei sau patru cifre. al chim

Specialiştii sunt de părere că E-urile ajută alimentele să-şi păstreze calităţile nutritive şi organoleptice (miros, gust, aspect) pentru o mai mare perioadă de timp, iar fără aceşti aditivi n-am mai putea avea alimente în cantităţi industriale, şi calitatea lor s-ar deteriora repede. Oamenii de ştiinţă afirmă că, în cantităţi mici, consumul lor nu constituie un pericol pentru organism. . Totuşi, pentru a preveni eventualele pericole, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeana au interzis o parte din „E”-uri.
În România, laboratoarele nu pot detecta toţi aditivii ce sunt introduşi în alimente, iar de multe ori produsul este introdus pe piaţă doar prin datele furnizate de producător. Există astfel riscul de a nu se respecta cantitatea adaosurilor sintetice conform reglementărilor legale.
Aici trebuie menţionată şi practica unor producători, ce are scopul de a induce consumatorii în eroare, atunci când cumpără un produs sau altul. Aceştia nu mai mentionează pe ambalaj indicativul exact al aditivilor folosiţi, rezumându-se să inscripţioneze doar „afânători”, în locul denumirii chimice, „arome identic naturale” şi „conservanţi”.

Profitul, mai important decât sănătatea

     După unele studii de specialitate, un locuitor dintr-o ţara civilizată consumă circa 4,5 kg de aditivi alimentari pe an.
     Numeroase organisme internaţionale de sănătate au tras serioase semnale de alarmă cu privire la aceste adaosuri sintetice, declarându-le toxice. Folosirea lor îndelungată sau improprie poate duce, în timp, la formarea unor afecţiuni grave care nu mai pot fi tratate.
     În existenţa multimilenară a speciei umane, spune Dr. Pavel Chirilă, mecanismele fiziologice s-au antrenat să recunoască şi să metabolizeze tot ce este aliment natural. De aceea, impactul organismului cu E-urile este enorm: el nu le recunoaşte, nu le acceptă şi se revoltă.
     Consumul îndelungat de produse alimentare aditivate sintetic produce în organismul uman un bombardament asupra organelor interne, care provoacă distrugerea sistemului imunitar (acesta ajunge să producă anticorpi peste măsură, folosindu-i împotriva propriului organism), precum şi o serie de tumori maligne şi benigne.
     Potrivit rapoartelor organizaţiilor internaţionale, mortalitatea în rândul populaţiei globului, cauzată de consumul alimentelor îmbogăţite cu substanţe artificiale, se află pe locul al III-lea, după consumul de droguri şi medicamente şi după accidentele de circulaţie. În România numărul bolnavilor de cancer se află într-o continuă creştere şi se estimează că această afecţiune va deveni în scurt timp „boala mileniului III” împotriva căreia nu există încă premisele că se va descoperi un antidot.
     Prof. dr. Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetări Alimentare, consideră că incidenţa alarmantă a unor forme de cancer e strâns legată de avalanşa produselor alimentare bogate în E-uri nocive, consumate frecvent de români. De asemenea, E-urile periculoase sunt „vinovate” de răspăndirea bolilor cardiovasculare, ale tubului digestiv şi a alergiilor.
     Şi totuşi, de ce se folosesc E-urile, dacă sunt atât de nocive?
     Răspunsurile sunt mai multe: statul nu se implică suficient iar legislaţia este permisiva în acest domeniu; producătorii de alimente se gândesc mai mult la profituri şi mai puţin la sănătate; consumatorii cumpără produsele alimentare respective din necunoaştere sau din cauza veniturilor mici pe care le au, ştiindu-se faptul că alimentele ieftine sunt şi cele cu conţinutul cel mai mare de aditivi.

E-urile periculoase şi alimente toxice

     Potrivit Dr. Pavel Chirilă, medic primar boli interne , E-urile nocive sănătăţii se împart în cinci categorii şi anume: cele mai periculoase adaosuri cancerigene; adaosuri foarte cancerigene; adaosuri periculoase; adaosuri potenţial toxice; adaosuri suspecte
     În prima categorie se înscrie E 330 acid citric (sare de lămâie) prezent în majoritatea băuturilor răcoritoare, dulciuri, amestecuri de condimente pentru semipreparate cum sunt conservele, pastele de tomate, compoturile, muştarul sau brânzeturile.
     În România, glutamatul de sodiu E 621 - unul dintre cei mai periculoşi aditivi alimentari pentru organismul uman - este folosit la scară industrială, cu acordul autorităţilor sanitare. Se utilizează în fabricarea supelor instant concentrate, a mezelurilor, unele condimente şi conservarea laptelui, brânzeturilor şi ciupercilor. Are efecte neurotoxice, provocând migrene şi crampe. De câţiva ani buni, organizaţii de profil din Uniunea Europeană militează pentru interzicerea folosirii E 621 în produsele destinate consumului uman. De asemenea, Ministerul Agriculturii din SUA şi-a informat public cetăţenii că glutamatul de sodiu este unul dintre principalii factori de risc în apariţia bolilor Alzheimer şi Parkinson.
     O situaţie asemănătoare se întâlneşte şi în privinţa folosirii benzoatului de sodiu, E 211, în producerea băuturilor răcoritoare. O concentraţie prea mare de benzen îngurgitată provoacă leucemie şi diverse forme de cancer al sângelui. Fatală, după părerea specialiştilor, este mai ales folosirea în combinaţie a benzoatului de sodiu, E 211, cu acidul ascorbic, E 300. Până în anul 2002, marii producători au renunţat la această combinaţie ucigaşă, însă de atunci au mai fost lansate pe pieţe peste 1500 de noi mărci de băuturi răcoritoare, care atentează la viaţa oamenilor.
     Intrate insidios în viaţa noastră de zi cu zi, alimentele toxice au devenit atât de „fireşti”, încât aproape nimeni nu mai sesizează pericolul pe care ele îl reprezintă în mod real. având în vedere că efectele nocive nu se văd nici după o luna şi nici după un an, ci după perioade mari de timp.
     Deghizata în tot felul de ambalaje şi reclame ademenitoare, în culori pastelate şi cu mirosuri agresiv-apetisante, alimentaţia chimizată a pătruns în existenţa fiecăruia dintre noi.. Ele ne iau ochii, banii dar şi sănătatea noastră.
     Pentru evitarea îmbolnăvirilor, este recomandat să acordăm atenţie la ceea ce cumpărăm şi să nu neglijăm să citim ceea ce scrie pe etichetele sau ambalajele produselor alimentare. E vorba de sănătatea noastră şi a copiilor noştri.

Planningul familial sau lupta contra vietii nenascute(I)

Pentru că astăzi se cunosc mult mai bine, atât efectele, cât şi riscurile aşa-numitei planificări familiale, Biserica (poate singura instituţie care proclamă apărarea vieţii umane sub toate aspectele ei) trebuie să-şi spună cuvântul cu privire la planificarea familială şi la contracepţie - una dintre metodele prin care se realizează planificarea familială.
Metodele contraceptive ridică probleme foarte serioase atunci când sunt evaluate din perspectiva Revelaţiei şi a sensului vieţii umane, sau chiar din perspectiva consecinţelor reale (pe termen mai scurt sau mai lung) în viaţa de cuplu familial şi în viaţa femeii.
Sunt ele, oare, nevinovate atunci când evaluăm viaţa umană mult mai profund decât din punct de vedere demografic şi social? La această întrebare încercăm să răspundem în cele ce urmează.

Ce este planningul familial?

     Planningul înseamnă planificarea familiei, prin intervenţia umană, fizică, tehnică sau spirituală („naturală”) asupra procreării. El constă în aplicarea principiului sterilităţii voluntare sau contracepţiei.
     Contracepţia a fost definită ca fiind orice comportament care face ca în raportul sexual să se împiedice unirea elementelor germinale şi apariţia concepţiei, întrucât contracepţia se poate obţine şi se săvârşeşte efectiv pe două căi, prin două metode - una tehnică şi cealaltă „naturală” - şi planningul este considerat de două feluri:
     1. planningul tehnic, mecanic;
     2. planningul „natural”
     Planningul tehnic constă din orice intervenţie mecanică sau medicamentoasă prin care se împiedică concepţia, iar planningul „natural” (de care ne vom ocupa în numărul viitor) înseamnă evitarea concepţiei prin evitarea perioadei lunare de fecundaţie a femeii, respectiv prin metoda Ogino-Knaus.

Plenningul tehnic

     Mijloacele concrete prin care se obţine planningul tehnic sunt

      -      Avortul, care este desigur cea mai barbară şi criminală metodă de contracepţie, despre care am mai vorbit
     -     Măsuri contraceptive propriu-zise. Acestea sunt fie practici care produc bariere mecanice sau chimice în calea fertilizării ovulului, fie metode chimic-medicamentoase care acţionează la nivel hormonal, fie metode care realizează sterilizarea prin intervenţii chirurgicale: sterilizarea feminină prin legarea trompelor uterine, sterilizarea masculină (vasectomia).
     -     Măsuri contraceptive - contragestive (dispozitive intrauterine-steriletul, pilula de-a doua zi, implantările subdermice, contraceptive - de fapt contragestive - injectabile, pilule anticoncepţionale orale, pe bază de hormoni. Ceea ce nu ştiu cele mai multe dintre utilizatoarele acestor metode este faptul că aceste metode de planificare a naşterilor nu sunt anticoncepţionale, ci avortive: ele împiedică nidarea(mişcarea) şi fixarea în peretele uterului a ovulului fertilizat, provocând avorturi precoce. Cum avortul este un păcat greu, Biserica nu este de acord cu el în orice moment s-ar produce.

Efectele contraceptivelor

     Contraceptivele care acţionează la nivelul sistemului hormonal au consecinţe încă necunoscute în mod deplin, dincolo de obiectivul lor principal şi imediat. Ele nu sunt numai anticoncepţionale sau abortive, dar, după o anumită perioadă, pot face să se instaleze sterilitatea feminină prematură definitivă.
     În ultimii 20 de ani s-au făcut studii serioase privind legătura dintre folosirea anticoncepţionalelor pe bază de hormoni şi cancerul de toate tipurile (nu numai mamar, uterin, ovarian, endometrial sau cervical).
     În acord cu un studiu făcut de Agenţia Reuters, profesorul Dr. Aug. Berrington de la Cancer Research Institute din Oxford spunea că hormonii din pilula contraceptivă determină cancerul de col uterin.
     Cercetări făcute pe mai multe femei bolnave au arătat că „femeile care utilizează pilula contraceptivă au un risc crescut de 10% de a se îmbolnăvi de cancer, la un an de la utilizare. Cu cât perioada de utilizare creşte, creşte şi pericolul îmbolnăvirii. Astfel, unei perioade de utilizare de 9 ani, îi corespunde un risc de 60%. Folosirea pilulelor măreşte şi riscul îmbolnăvirii cu diverşi viruşi (papilomavirus, virusul herpetic, virusul hepatitei C). Se ştie că papilomavirusul conduce, în cele mai multe cazuri, la apariţia cancerului de col uterin”.
     Cercetările prezentate la a treia conferinţă europeană a cancerului de sân au arătat că riscul acestei maladii era cu 26 % mai mare la utilizatoarele de contraceptive, în comparaţie cu femeile care nu utilizau pilulele, în acelaşi timp, femeile care luau pilulele de mai mult timp aveau un risc de până la 56 % de a dezvolta această boală. Riscul cel mai mare la cancer de sân îl aveau femeile care utilizau pilulele din adolescenţă.
     În Marea Britanie sarcina ectopică(extrauterină) constituie cauza cea mai des întâlnită a mortalităţii materne. Sir Liam Donaldson, consilier pe probleme medicale al guvernului Marii Britanii, a avertizat medicii britanici că un anumit tip de „pilulă de-a doua zi” (Levonelle şi Levonelle-2) determină o rată crescută a sarcinilor ectopice.
     Acestea sunt câteva exemple care ne fac să gândim altfel la metodele folosite în mod curent şi la noi în ţară în vederea planificării naşterilor şi a contracepţiei.
     Prof. Petrache Vârtej spune că sub 20 de ani epiteliul cervical este incomplet maturat şi nepregătit filogenetic pentru o viaţă sexuală permanentă. Acelaşi profesor spune că actul sexual constituie un factor important în etiologia cancerului de col uterin. Debutul vieţii sexuale înainte de 20 de ani prezintă un risc de două ori mai mare de îmbolnăvire de cancer de col uterin.
     „Sensul vieţii”, „relaţia cu Dumnezeu” şi „împărăţia lui Dumnezeu” sunt noţiuni prea îndepărtate chiar lipsite de semnificaţie pentru omul modern, victimă a capitalismului mai mult sau mai puţin sălbatic, a goanei după supravieţuire sau după confort, distracţie şi comoditate, a tehnologiei avansate şi, în general, a secularizării; dar în egală măsură, şi victimă a needucaţiei, a ignoranţei privind consecinţele mai apropiate sau mai îndepărtate ale folosirii mijloacelor contraceptive artificiale şi mai ales a refuzului de a înţelege semnificaţia profundă a afectivităţii umane şi a funcţiilor biologice ale persoanei umane.

Planningul familial sau lupta contra vietii nenascute(I)

Pentru lumea modernă secularizată interesată de sexualitate ca obiect de consum, fără risc şi fără scrupule, disciplina Bisericii nu mai constituie o problemă. Şi este aşa pentru că societatea modernă şi postmodernă nu-şi mai pune foarte serios problema unor raporturi normale cu Dumnezeu, nici problema împărăţiei lui Dumnezeu şi, cu atât mai puţin, problema finalităţii vieţii afective. Articolul nostru se adresează tuturor acelora care, deşi trăiesc în această lume în care valorile moralei creştine sunt ignorate, mai cred în Împărăţia Cerurilor şi mai sunt fideli învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Pe baza bibliografiei de specialitate, am considerat că este de datoria noastră să facem cunoscută poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de consecinţele folosirii mijloacelor contraceptive şi de gravitatea acestor păcate.
Dacă în numărul trecut am vorbit despre consecinţele folosirii mijloacelor contraceptive artificiale asupra sănătăţii femeii, în numărul acesta vom aduce noi precizări în lumina moralei creştine şi a datelor tehnice oferite de medicina modernă cu privire la planningul tehnic (mecanic) dar şi asupra planningului „natural”.

Contraceptivele – mijloace abortive

Utilizarea mijloacelor contraceptive moderne, a căror dezvoltare şi eficacitate se datorează evoluţiei tehnice medicale şi ştiinţei, facilitează nu atât prevenirea formării vieţii în pântecele matern, cât suprimarea ei, lucru mai puţin cunoscut de către utilizatorii unor astfel de mijloace, acest lucru datorându-se mai ales lipsei de informare corecte atât din partea medicilor, cât şi a celor care cunosc această realitate. Ne referim strict la mijloacele „abortive” (de preferat termenul „abortiv”, mult mai realist decât „contraceptiv”, deoarece aceste mijloace sunt concepute a avea randament maxim prin determinarea expulzării embrionului din mediul intrauterin, aşadar prin avortare), precum: steriletul (firul, spirală sau DIU) şi pilulele contraceptive orale de orice categorie (pilule hormonale).

Pilula contraceptiva adoarme constiinta

     Pilula nu previne doar conceperea, ci şi implantarea embrionului după ce a avut loc conceperea. Ea este mult mai subtilă şi de fapt mult mai periculoasă decât celelalte mijloace contraceptive, tocmai datorită aparenţei ei de totală inofensivitate. Întrucât are aspectul unui medicament şi se ia ca orice medicament, fiind „ceva care se ia şi apoi nu te mai gândeşti” ea este cel mai uşor manevrant al conştiinţelor. Ea adoarme conştiinţa prin faptul că femeia respectivă nu va şti niciodată dacă a fost sau nu însărcinată. Este de observat însă că sensul pilulei constă tocmai în această iresponsabilizare. Or, însăşi acceptarea adormirii conştiinţei, renunţarea la responsabilitate înseamnă o imensă vină de care se va răspunde.
     Pilula a ajuns astăzi arma contraceptivă principală, cea mai subtilă şi mai perfidă, pentru că în cazul tuturor celorlalte mijloace contraceptive persoana respectivă conştientizează, într-o măsură mai mare sau mai mică, gravitatea şi responsabilitatea greşelii. În cazul pilulei, omul este asigurat de totala iresponsabilitate prin ignoranţă, chiar dacă adepţii înşişi recunosc că natura ei medicamentoasa nu o face total nedăunătoare.
     O persoană care nu recurge neapărat la o intervenţie chirurgicală pentru expulzarea fetusului din pântecele matern, nu înseamnă că nu săvârşeşte avort. Acelaşi lucru se întâmplă, dar sub altă formă, folosindu-se tehnicile abortive sus menţionate. E vorba doar de utilizarea unor procedee subtile conştiinţei iresponsabile. Suprimarea vieţii e un act criminal în orice situaţie, indiferent de procedeul utilizat.

Prezervativul – act onanist pedepsit de Dumnezeu

Morala creştină atrage atenţia că „relaţiile” care se cultivă prin unele din practicile contraceptive (utilizarea prezervativului) nu urmăresc împlinirea iubitoare a soţului şi a soţiei în raporturile conjugale, ci juisarea erotică egoistă a unuia prin intermediul celuilalt. Practicile contraceptive prin utilizarea condomului (prezervativului) sunt de tip onanist, femeia fiind privată de ceea ce Dumnezeu a rânduit să primească în relaţia cu bărbatul. Or, după cum am mai spus, această practică constituie un păcat grav, pedepsit cu moartea de Dumnezeu (Gen. 10) şi cu excluderea din împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6,9-10; Gal. 5,20; Efes. 5,3).

Planningul „natural” sau metoda calendarului

     Constă în evitarea concepţiei prin efectuarea actului conjugal în perioada lunară nefertilă a femeii şi evitarea lui în perioada fertilă, adică în zilele când femeia poate rămâne gravidă.
     Această metodă, numită şi „metoda calendarului”, se bazează pe experienţa faptului că doar cu un timp (circa 12-16 zile) înaintea menstruaţiei femeia este fertilă. Ea se mai numeşte „metoda Ogino – Knaus”, după numele celor doi savanţi care au descoperit-o.
     Despre această metodă se afirmă că reprezintă „o etapă importantă în cadrul reglării naturale a naşterilor”, totuşi se recunoaşte că „este imprecisă, mai ales când menstruaţia nu este regulată, pentru că se bazează pe data presupusă a următoarelor menstruaţii", calcul al probabilităţilor nu întru totul previzibil. Oricum, întrucât se exercită strict „natural”, această metodă, spun susţinătorii ei, este considerată nu numai cea mai inofensivă, ci şi cea mai argumentată moral.
     Trebuie reliefat însă că de fapt esenţa acestei metode este aceeaşi cu a planningului tehnic, adică refuzul procreării şi combaterea ei. Ideea, intenţia, scopul şi sensul celor două feluri de planning sunt aceleaşi. Or, această este esenţa problemei.

Pacatele planingului

     Planningul este o inconsecvenţă, o dedublare şi o autoînşelare a conştiinţei, pentru că programează ceea ce este neprogramabil, iubirea, act prin excelenţă spontan şi unic. Prin această programare se schimbă, se degradează preţuirea absolută a partenerului, care devine de fapt un obiect de plăcere, acesta fiind scopul şi sensul esenţial al planningului, mărturisit sau nu.
     Esenţa iubirii este dăruirea totală şi deschiderea până la împlinirea deplină a finalităţii, care este procrearea. Se poate înţelege că, în măsura în care se exclude elementul şi sensul ei esenţial, iubirea nu numai că nu se finalizează, ci chiar se denaturează şi se perverteşte.
     Esenţa planningului se dovedeşte a fi calculul egoist, în care copilul „devine un produs, nu mai este un dar, nu mai este rodul iubirii, nu mai este expresia gratuităţii dăruirii”. Acest lucru e dovedit de faptul că aproape în majoritatea familiilor numărul copiilor este numărul care a fost consimţit. Aşa cum spunea cineva: „dacă un cuplu nu are mai mult de trei copii, aceasta este pentru că nu a voit să aibă patru”.

Deosebiri inter-crestine privind planningul

     Biserica Ortodoxă cât şi cea Catolică resping şi condamnă atât contracepţia cât şi principiul planningului în general. Există însă teologi, curente teologice şi chiar poziţii oficiale ale Bisericii Catolice sau Protestante care iau atitudini pro-planning derutând pe cei neinformaţi, care ar putea crede că aceste afirmaţii pro-planning aparţin întregii Biserici creştine.
     Astfel, unii teologi catolici afirmă nu numai că „soţii au dreptul inalienabil de a decide intervalul între naşteri şi numărul copiilor” ci şi că noi, creştinii, „trebuie să primim cu curaj restricţiile de fecunditate pe care ni le impune viaţa socială”. În acest sens, chiar enciclicele Humanae Vitae a papei Paul VI şi Casti Connubii a papei Pius XI, deşi se opun mijloacelor anticoncepţionale de natură artificială, acceptă ideea de planificare naturală a familiei şi formula de „planificare responsabilă”.
     Teologii catolici acceptă planningul prin metodele naturale, afirmând chiar că „ar fi bine ca fetele să înveţe aceste metode din momentul pubertăţii. Cunoscându-şi mai bine trupul lor, ele vor putea folosi mai bine metodele naturale după căsătorie”.
     Teologia protestantă acceptă atât metoda Ogino-Knaus cât şi folosirea prezervativelor. Prin prevenirea fecundării ea înţelege mai mult un control al naşterilor decât o limitare a lor. Protestanţii consideră permisă prevenirea fecundării şi planningul întrucât copilul trebuie să fie dorit: „Noi trebuie să facem tot ce depinde de noi pentru a-l primi într-o manieră favorabilă... pentru a-i pregăti un cadru social în care să aibă şansele lui...”.
     Faţă de aceasta, concepţia ortodoxă observă, aşa cum am arătat şi mai sus, că de fapt cadrul pe care trebuie să-l asigure părinţii copilului este numai acela de a se putea împlini ca persoană morală; celelalte „cadre ale şanselor” se schimbă oricum permanent şi oricând apare un cadru mai atrăgător, care le face pe cele anterioare depăşite; or, aceasta ar justifica la nesfârşit controlul naşterilor.
     Dreptul de a controla naşterile apare comparabil cu justificarea eutanasiei. Dacă controlul naşterilor ar exprima libertatea ca „act uman, deliberat şi precugetat” atunci desigur că şi eutanasia şi sinuciderea ar exprima pozitiv libertatea persoanei, ceea ce probabil că nici protestanţii nu agreează.
     Concepţia ortodoxă refuză să facă distincţie netă între „ferirea de copii” şi mijloacele contraceptive de orice fel. Ea pledează pentru maturitatea şi autocontrolul spiritual.
     Teologii catolici şi protestanţi fac deosebire între fecundare(unirea celor două celule germinale) şi nidaţie(fixarea embrionului în peretele uterului ce are loc între 7-10 zile de la fecundare), pe baza acesteia socotind că în acest interval nu există persoana umană în înţelesul deplin al cuvântului şi autorizând astfel avortul. Ortodocşii observă însă că această deosebire este „cu totul artificială şi constituie nu numai o denaturare a antropologiei creştine ci în egală măsură şi a datelor medicinii. Fecundarea este începutul vieţii personale a fiinţei...fiinţa umană este o persoană umană...”.
     Atât în planningul artificial, cât şi în cel „natural” intenţia este aceeaşi: împiedicarea procreării. Or, tocmai asta este: problema nu este a mijloacelor, ci a scopului, a sensului. Practic, prin acceptarea planningului natural, teologii catolici şi cei protestanţi „evită fraudele contra naturii, dar comit fraudă împotriva dreptei conştiinţe”.

Planningul - denaturare si distrugere a familiei

     Esenţa planningului constă în ideea că omul are dreptul să separe între actul iubirii şi consecinţele lui sau, mai precis, să caute şi să obţină plăcerea ca scop în sine. Planningul este o eroare, o falsificare şi o crimă pentru că se bazează pe acest fals. Pentru că toate domeniile de cunoaştere şi cercetare umană pot să dovedească adevărul fundamental că în ordinea dreaptă a naturii plăcerea nu este niciodată scop, ci totdeauna mijloc; dacă se întâmplă altfel, atunci e vorba de o denaturare şi pervertire.
     În mentalitatea şi în societatea planningului, care sunt categoric utilitariste şi consumiste, persoana umană nu mai este o realitate specifică unică şi identică, ci un flux, un ghem de senzaţii şi conjuncturi, un obiect de exploatat plăcere. Or, în situaţia în care omul nu mai caută în partener omul, ci obiectul plăcut, atunci şi relaţiile celor doi şi toate relaţiile sociale vor fi grevate de această depersonalizare, obiectualizare a sentimentelor şi a omului în general. Familia decade într-un simplu contract social reciproc, o societate de întrajutorare în care valorile spirituale, esenţele adevăratei personalităţi, precum iubirea, castitatea, fidelitatea şi sacrificiul nu-şi mai au locul.
     Dacă este îndreptăţită preţuirea partenerului pentru plăcerea pe care mi-o oferă, atunci infidelitatea, adulterul, avortul şi divorţul sunt justificate, iar idei precum castitatea şi fidelitatea apar desuete şi ridicole. Însă oricât s-ar strădui cineva să schimbe ideea şi sensul familiei, oricât ar vrea să o modernizeze, nu va putea nega că forţele, temeliile care pot asigura o familie sunt tocmai auto-controlul, fidelitatea şi sacrificiul, iar fără ele nu mai poate fi vorba de familie. Îndreptăţirea plăcerii în sine, utilitarismul şi planningul, departe de a servi cu ceva familiei, provoacă şi fac inevitabile pericolele care ameninţă familia.

Planificarea prin disciplinarea mintii si a trupului

     Dacă planificarea familială practicată din perspectiva liberalizării sexuale va fi o formă de cultivare a pruncuciderii (în cazul avortului) şi a omuciderii (în cazul contractării diverselor maladii de către femeia care utilizează diversele practici contraceptive), planificarea prin disciplinarea minţii şi a trupului în lumina Revelaţiei este singură acceptată de Biserică.
     În acest sens, Biserica a rânduit perioade de post, care nu înseamnă doar post din punct de vedere alimentar ci şi post trupesc (abţinerea de la relaţiile intime), asumat în mod liber de fiecare persoană, în cadrul familiei, unde respectul şi preţuirea mutuală a soţilor sunt reale.
Disciplinarea trupului şi a sufletului prin asceză (totală şi parţială) este posibilă, ştiut fiind că tandreţea familială are nenumărate forme de a se manifesta, nu numai pe cea erotică.
     Înfrânarea prin disciplinarea minţii şi a trupului cum este cea din timpul posturilor, sau chiar în afara lui, pentru un scop mai înalt, se face cu învoiala ambilor soţi şi aceasta doar pentru un timp limitat. Sfântul Ioan Gură de Aur nu încurajează abstinenţa prelungită a soţilor sau, cu atât mai puţin, a unuia dintre ei. Aceasta va crea tensiuni în interiorul cuplului care pot duce soţii spre adulter şi desfrâu.
     Cel care se înfrânează fără o reflectare serioasă şi fără o evaluare corectă a înfrânării poate fi susceptibil de dispreţuirea relaţiei conjugale, cum făceau unii eretici. „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia să-şi aibă bărbatul său. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul, asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu va lipsiţi un pe altul decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre " (I Cor. 7, 3-5).

Concluzii

Consecinţele nefericite ale formelor moderne de control al na şterilor sunt dovada liberalizării sexualităţii umane. Aceasta nu mai este înţeleasă ca o mare taină în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 32), ci ca un mijloc de plăcere care exclude perspectiva. Departe de a fi împotriva sexualităţii umane, Biserica este împotriva liberalizării acesteia.

Dragoste sau ura?

     De secole, batjocoritorii au râs de sfatul Domnului Iisus: „Iubeşte pe vrăjmaşul tău", ca fiind nepractic, idealist, absurd. Astăzi psihiatrii îl recomandă ca pe un leac universal pentru multe din bolile omului.
     Atunci când Domnul zice „Iartă de şaptezeci de ori câte şapte", El nu se gândeşte numai la sufletele noastre ci şi la trupurile noastre spre a fi ferite de o mulţime de boli.
     Am observat de atâtea ori că atunci când urăsc un om, eu devin sclavul lui. Eu nu mai pot să muncesc cu bucurie din cauză că acela stăpâneşte mereu gândurile mele. Resentimentele produc prea mulţi hormoni de încordare în corpul meu şi devin obosit după numai câteva ore de lucru. Munca pe care altădată o făceam cu plăcere este acum o corvoadă.
     Omul pe care îl urăsc mă urmăreşte pretutindeni şi nu pot să mă eliberez din strânsoarea lui tiranică. Chiar dacă aş servi tot felul de delicatese, ar fi ca şi când aş mânca pâine uscată. Regele Solomon trebuie să fi avut o experienţă asemănătoare pentru că el scria: „Mai bine un prânz de verdeţuri şi dragoste decât un bou îngrăşat şi ură" (Proverbe 15,17). Omul pe care-1 urăsc poate să fie la mulţi kilometri de dormitorul meu, dar mai crud decât orice conducător de sclavi. El biciuieşte gândurile mele, iar patul meu cu arcuri moi devine un instrument de tortură. Cel mai umil sclav poate să doarmă, eu însă nu. Trebuie să recunosc în sfârşit că sunt sclavul fiecărui om asupra căruia îmi vărs mânia.
     Sf. Pavel, schiţează paşii ce trebuie făcuţi spre descătuşarea de duhul răzbunării: „Omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti…mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul... îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Col. 3,5,7-10, 12-14).
     Fă puţin bine vrăjmaşului tău şi vei fi surprins să afli că va fi mult mai uşor să-1 iubeşti. Aceasta este metoda sănătoasă, creştinească şi psihologică de a schimba simţămintele noastre. Ea va face tot atât de multe minuni câte au fost făcute de lampa lui Aladin. Simţi atunci că un miracol divin s-a petrecut în interiorul tău din cauză că dragostea lui Dumnezeu străbate întreaga ta fiinţă. Imposibilul s-a produs!
     „Iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc." Acesta poate să fie un tonic foarte amar de înghiţit, dar când va ajunge la inimă, el va fi surprinzător de fortificant şi antrenant. Daca poţi să iubeşti, nu trebuie să mori. Făcând binele, poţi să schimbi ura în dragoste.

Era o dată un bătrân care, murindu-i soţia, copiii i-au propus să-şi vândă casa, averea şi să se mute la ei. O vreme a dus-o bine dar cum banii bătrânului s-au cheltuit, cei din casă nu-l mai băgau în seamă, ba mai mult le-a căzut silă şi într-o bună zi s-au hotărât să-l izgonească de acasă. Bătrânul şi-a luat trăistuţa la spinare şi la plecare i-a zis fiului: „Dragul moşului, o ultimă rugăminte mai am la tine: mergi şi mă însoţeşte pân’ la sprânceanadealului că şi eu, cu ani în urmă, am alungat pe tatăl meu de acasă şi acolo m-am despărţit de el. Fiul, înţelegând că tot ceea ce ai făcut ţi se întoarce într-o bună zi, a spus tatălui cu lacrimi în ochi: „Iartă-ne tată pentru ce ţi-am făcut şi vino din nou acasă”.

Sf. Scriptura despre cei care nu îsi respecta parintii

Dacă ne aplecăm cu luare aminte asupra poruncii a 5-a, observăm că Dumnezeu a așezat-o parinti...

chiar la mijlocul Decalogului, i-a conferit așadar un loc central, de legătură, de trecere de la poruncile ca datorii față de Dumnezeu, la cele ce-l privesc pe aproapele.
Cuvintele Sfintei Scripturi sunt extrem de dure la adresa copiilor care nu-şi respectă părinţii: „Cel ce se poartă rău cu tatăl său şi alungă (din casă) pe mama sa, este fiu aducător de ocară şi de ruşine” (Prov 19,26). „Ochiul care îşi bate joc de părintele său şi nu ia în seamă ascultarea (ce este dator) maicii sale, să-l scoată corbii care sălăşluiesc lingă un curs de apă, iar puii de vultur să-l mănânce”(Prov. 30,17). „Ca un hulitor este cel care îşi părăseşte tatăl şi blestemat de Domnul este cel care o ocărăşte pe mama sa”(Sir 3, 16).
Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei că neascultarea de părinţi va fi unul din semnele care prevestesc sfârşitul lumii (II Tim 3,1-5).

Ce presupune respectul?

     Cinstea sau respectul datorat părinţilor înseamnă recunoştinţă faţă de cei care, prin dăruirea vieţii, a iubirii şi muncii lor, şi-au adus copiii pe lume şi i-au ajutat să crească „cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu”(Luca 2,52), "Din toată inima cinsteste-l pe tatăl tău şi nu uita durerile mamei tale. Aminteşte-ţi că ei te-au adus pe lume ce le vei da în schimb pentru ceva ce au făcut ei pentru tine" (Prov. 13, 1).
     Respectul faţă de părinţi impune şi anumite fapte pozitive, anumite atenţii: măcar o urare, un buchet de flori de onomastică, de ziua de naştere, cu ocazia anumitor evenimente importante din viaţa lor
     Respect nu înseamnă numai recunoştinţă. Mai înseamnă a evita tot ce ar putea întrista, ar putea indispune pe părinţi şi pe cei care le ţin locul, le-ar leza onoarea: cuvinte lipsite de cuviinţă şi de bun simţ, porecle, epitete, glume deplasate, băşcălii pe seama lor, expresii spuse în prezenţa sau în absenţa lor ca: "băi, tatule!", "babacul" ş.a.m.d.; gesturi lipsite de bun simţ, de pildă, a fuma în faţa părinţilor care nu fumează şi te-au îndemnat să nu faci acest lucru.
     A respecta pe părinţi înseamnă a le cere iertare atunci când, prin cuvinte sau prin comportarea ta, ai dat dovadă de lipsă de respect.

Respectul înceteaza dupa ce ne casatorim?

Dupa casatorie, într-o oarecare măsură ascultarea incetează pentru copii, dar respectul niciodată. Oricât de inaltă ar fi poziţia noastră socială şi oricât ar fi de multă ştiinţa noastră de carte, nu putem renunţa la sfaturile inţelepte ale părinţilor noştri. „Păzeste, fiule, povaţa tatălui tău şi nu dispreţui îndemnurile mamei tale… Ele te vor călăuzi când vei vrea să mergi în vremea somnului te vor păzi, iar când te vei deştepta vor grăi cu tine" (Prov. 6 20-22).
Porunca de a cinsti pe tata şi pe mama era dată de Dumnezeu nu numai pentru copiii mici, pentru minori ci în primul rând pentru copilul adult care este, la rândul său, tată şi mamă. „Fiule sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe si nu-l mâhni in viaţa lui” (Sir 3,12). „Nu o dispretui pe mama ta când va îmbătrâni” (Prov. 23, 22).

O porunca de baza

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

Părintele Ilarie Morariu a slujit Biserica străbună timp de 46 de ani. În primăvara anului 2006 s-a retras la pensie. Aproape trei decenii şi-a desfăşurat activitatea ca preot paroh în satul Ucea de Sus, remarcându-se prin blândeţea şi diplomaţia cu care a ştiut să-i apropie pe oameni de Hristos şi Biserica Sa, dar şi de a menţine în acest colţ al Ţării Făgăraşului o viaţă duhovnicească deosebită.

     Părintele Ilarie Morariu s-a născut la 24 iulie 1932 în judeţul Sibiu, în satul Şomarti din comuna Brui, din părinţii Ilarie şi Maria.
     A urmat şcoala primară în satul natal, liceul „Radu Negru” din Făgăraş, apoi Facultatea de Matematică-Fizică din Timişoara.
     În 1954 s-a înscris la Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu, pe care l-a absolvit în 1958. Licenţa o elaborează sub coordonarea Pr. Prof. Nicolae Neaga, având ca temă „Moise - viaţa şi activitatea”.
     În ianuarie 1959 se căsătoreşte cu Maria Dănilă, de profesie educatoare, cu care a avut trei copii: Gabriela, Remus şi Cristina.
     A slujit 18 ani la Jibert şi 28 de ani la Ucea de Sus, de unde s-a şi pensionat.

După câteva luni de la căsătorie am fost repartizat în comuna Jibert din judeţul. Braşov, fiind instalat de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. La Jibert m-am ocupat în primul rând de consolidarea bisericii, pe care am pictat-o, apoi am împrejmuit cimitirul mărindu-l cu 2 hectare de pământ, datorită sprijinului Consiliului Popular de atunci. Soţia, fiind preoteasă, cu greu a fost angajată ca educatoare, iar financiar ne descurcam destul de greu. Oamenii, mulţi fiind pensionari, cu greu îţi achitau contribuţia către Biserică.

Am venit la Ucea de Sus în 13 martie 1977. Era Postul Mare, Duminica Sfintei Cruci. Mitropolitul Nicolae Mladin mă alesese din 13 candidaţi; mă cunoştea foarte bine, fiindu-i şi student.
Iniţial am fost numit într-un cartier din Mediaş, iar la Ucea a fost numit altcineva. Acestuia însă i se stârniseră în sat nişte vorbe rele şi a renunţat a mai veni aici. Înalt Prea Sfinţitul Mladin a zis să facem schimb, aşa că eu am venit la Ucea iar el s-a dus la Mediaş.

Am fost primit cu multă răceală, chiar ostilitate pot să zic. Eram pentru ei „un venetic”. Cu numirea mea aici se rupsese o „tradiţie locală", prin care preoţia se moştenea din tată-n fiu. Unii din sat care aveau câte o fată voiau ca ele să se mărite cu vreun absolvent de teologie şi să fie preotese. Venind eu dărâmasem aceste speranţe cu care mulţi dinte ei se hrăneau.

Am avut mult de luptat cu mentalităţi, cu obiceiuri, cu tradiţii locale adânc înrădăcinate. Parte din cântăreţi nu mă ascultau, îmi boicotau slujbele, oamenii erau dezbinaţi, dar cu mult tact şi răbdare am încercat să mi-i apropii pe toţi. Chiar cineva îmi zisese nu de mult: ”Dumneata, părinte, ai cucerit lumea prin blândeţe şi prin faptul că ai fost popular cu noi”.
Venind aici, am găsit un cor deja format pe patru voci. Desigur, la început erau mai dezorganizaţi, dar prin eforturile vrednicului de pomenit dirijor Victor Ghindea (Boeraş), am reuşit să-l punem pe picioare. Am făcut cu ei multe excursii prin ţară, pe la mănăstirile din nordul Moldovei, Timişoara, Oradea şi chiar în Maramureş, la Săpânţa.

Ucea de Sus este acum o parohie frumoasă şi înfloritoare, cum aţi reuşit acest lucru?

     În toată activitatea mea de 28 de ani aici la Ucea am căutat să-i ţin pe oamenii aproape de Biserică. Pe cei ce nu o frecventau, mă interesam care era cauza şi îi sfătuiam pe cei ce veneau la Taina Spovedaniei să-i determine şi pe cei din casă să facă pasul acesta spre Biserică, spre Spovedanie, spre Împărtăşanie.
     Sfintele slujbe le-am făcut regulat şi ori de câte ori am fost solicitat pe la casele credincioşilor, am mers la orice oră.
     În toţi aceşti 48 de ani de când m-am ostenit în ogorul Bisericii am căutat să am o ţinută demnă de un preot şi să fie o armonie între preot şi credincioşi. Mărturie stau toţi aceşti ani, căci atât la Jibert cât şi la Ucea de Sus nu au fost secte sau alte culte ca să biruiască sau să zdruncine credinţa noastră strămoşească.
     În ceea ce priveşte locaşul de cult, în anul 1979 s-au pictat cele 50 de icoane pentru catapeteasma bisericii. În 23 septembrie 1982 am avut bucuria să-l primim în mijlocul nostru pe ÎPS Antonie Plămădeală care a sfinţit biserica şi a pus la piciorul Sf. Mese părticele din Sfintele moaşte, biserica nefiind sfinţită până atunci.
     Dacă lucrările de înfrumuseţare nu au fost atât de consistente pe timpului regimului de tristă amintire, ele au demarat după Revoluţia din 1989. În anul 1993 s-a reparat turnul bisericii, împreună cu globul şi conul, s-a refăcut în parte acoperişul, s-a tencuit biserica în exterior cu terasit, iar în interior am pardosit-o cu parchet, am refăcut drenul bisericii, căci apăruseră fisuri în dreptul altarului.
     Cu sprijinul credincioşilor şi a organelor locale am refăcut fosta biserică greco-catolică, pentru că era într-o avansată stare de degradare.
     Pentru întreaga activitate depusă am primit diverse distincţii şi acte de recunoaştere din partea organelor bisericeşti.

Momentul cel mai greu a fost când soţia a fost chemată la Domnul în anul 1994. Era într-o duminică după-amiază şi veneam de la copii noştri, din oraşul Victoria. Pe drum soţiei i se făcuse rău, iar în câteva minute avea să moară chiar în braţele mele. A fost un moment cutremurător pentru mine. Cea cu care împărţisem atâtea necazuri şi atâtea bucurii în viaţă, cea care mi-a fost mereu alături când mi-a fost cel mai greu, cea care mă îmbărbăta, mă încuraja, mă lăsase acum singur într-un sat fără tată, fără mamă, fără rude, în mijlocul străinilor – pot să zic aşa... Pentru că preotul, chiar dacă e în mijlocul tuturor, el tot singur rămâne. Toţi sunt cu neamurile, cu rudele lor, dar când tu ca preot dai de un necaz, de o supărare, nu ştiu câţi dintre ei te înţeleg sau pot să te înţeleagă…
Dar mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate. Numai cu ajutorul Lui, cu sprijinul copiilor şi al nepoţilor, cu căldura credincioşilor pe care i-am păstorit atâţia ani, îmi duc viaţa cea de toate zilele până ce glia de pământ se va aşterne peste mine.

După pensionarea mea la cârma parohiei aţi venit dumneavoastră. Chiar dacă la început au fost nişte neînţelegeri între noi, alimentate de cei care nu doreau liniştea Bisericii, acum totul a intrat în normalitate. După părerea mea sunteţi un om care-şi face datoria din conştiinţă iar eu vă ajut cum pot, mergând la biserică atât cât puterile mă ajută. În rest, timpul îl petrec cu treburile prin gospodărie, unde copiii şi nepoţii îmi sunt mereu alături.

Le mulţumesc că au fost alături de mine, îi sfătuiesc să fie în continuare alături de Biserică şi de preotul rânduit lor de Dumnezeu.

Interviu realizat de Pr. Alexandru Stanciu publicat in Rev. Apostolat in Țara Făgărașului, oct. 2007

Prin venirea lui Hristos în lume, Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de noi, pentru ca noi să ne apropiem de Dumnezeu. Prin faţa umană a Fiului veşnic al lui Dumnezeu devenit Om, Dumnezeu şi-a întors pentru veşnicie faţa către oameni, pentru ca oamenii să-şi întoarcă veşnic faţa spre Dumnezeu.
     O clipă de pocăinţă poate răscumpăra timpul pierdut, când se restabileşte comuniunea cu Dumnezeu, sau o clipă poate pierde un timp bun de o viaţă întreagă, când în ea se săvârşeşte, prin păcat, despărţirea de Dumnezeu. În timp ce Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece ucenici ai lui Iisus, şi-a pierdut mântuirea, prin trădare, tâlharul de pe cruce, prin pocăinţă, a câştigat printr-o clipă Împărăţia lui Dumnezeu, căci lui i-a spus Iisus pe Cruce: „…astăzi vei fi cu mine în Rai”(Luca 23, 43).
     Iată de ce timpul postului, al pocăinţei şi al rugăciunilor intense dinaintea marilor sărbători este timp al răscumpărărilor, al înnoirii şi al sfinţeniei vieţii.
     Într-o vreme în care libertatea este înţeleasă foarte adesea cu rătăcirea de la adevăr sau cu libertatea de a face răul şi nu binele, vremea postului ne cheamă să redescoperim că liber cu adevărat este numai omul care iubeşte pe Dumnezeu şi pe semenii săi.
     Într-o vreme în care violenţa şi patimile trupeşti au devenit o obsesie şi un idol propovăduit cu frenezie prin mijloacele de comunicare în masă, vremea postului ne cheamă să descoperim nu plăcerile căderii în păcat, ci bucuria ridicării prin pocăinţă şi viaţă sfântă. Unde se înmulţeşte păcatul, slăbeşte iubirea curată. Dar cine caută sfinţenia găseşte pacea sufletului.
     Într-o vreme în care se înmulţeşte boala şi întristarea, sărăcia şi însingurarea, vremea postului ne cheamă să alinăm, cu cuvântul şi cu fapta, suferinţa şi să aducem bucurie celor neajutoraţi şi singuri.
     Hristos Iisus are nevoie de mâinile noastre, de dărnicia şi de iubirea noastră ca lumea din jur să simtă mai mult şi să vadă mai clar cât de mare este iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.
     Ne stă înainte Betleemul. Să ne bucurăm, dar, şi să ne gătim să-i fim oaspeţi şi gazde deopotrivă, să facem din inima noastră peşteră şi iesle a rămânerii în noi a lui Hristos.
     La Naşterea Domnului fiecare din făpturile zidite de Dumnezeu aduce câte ceva: îngerii, cântarea, cerurile, steaua, magii, darurile, păstorii, minunarea, pământul, peştera, pustiul ieslea, iar tu, tu, cititorule ce aduci?

Din 1970, de când depresia a fost descoperită ca afecţiune a stării psihice, aceasta nu a încetat să facă noi victime; peste 15 % dintre depresivi aleg varianta extremă pentru a scăpa de aceasta problemă: suicidul.

Boli degenerative / depresie

Optimismul şi pesimismul se dobândesc

Fără Hristos totul este întuneric şi nebunie

De bunăvoie, pe un drum fără întoarcere

Practicată în câteva ţări europene şi numai în anumite condiţii, eutanasia este în contradicţie totală cu viziunea creştin-ortodoxă asupra vieţii şi a morţii. Pierzând sensul transcendent al fiinţei umane, omul modern nu mai este capabil să recunoască valoarea inviolabilă a propriei vieţi, ajungând, astfel, în situaţia de a propune eliberarea de viaţă ca şi cum ea ar fi un simplu obiect.

Ce este eutanasia?

Conceptul de eutanasie are peste 80 de definiţii. Cea mai „populară“ dintre acestea este: „provocarea morţii unui bolnav, la cererea acestuia, cu mijloace nedureroase“.
Eutanasia are mai multe forme: eutanasie activă – reprezintă comiterea unor acte în vederea provocării morţii (cum ar fi: scoaterea din funcţiune a unui aparat, administrarea unui medicament într-o doză capabilă să antreneze moartea, administrarea unei injecţii letale etc.); eutanasia pasivă – constă în neacordarea sau întreruperea unui tratament, ştiind că astfel urmează să se producă moartea pacientului în cauză; o altă formă de eutanasie este sinuciderea asistată medical – medicul sau un alt membru al personalului medical îl ajută pe bolnav să se sinucidă (de exemplu, pacientului i se prescrie o reţetă cu o substanţă letală, i se indică cum să oprească singur aparatele de resuscitare sau i se oferă o mască şi un tub cu un gaz ce provoacă moartea).

Adeptii eutanasiei pornesc de la premise false

     Prima este aceea că persoana are dreptul la o moarte demnă. Or, nicăieri, în nici un document, nu găsim dreptul de a muri; găsim dreptul la viaţă, dreptul la sănătate. A doua premisă greşită de la care se pleacă este că totdeauna poţi să evaluezi corect prognosticul unei boli. A treia premisă greşită este aceea că o persoană care are o boală gravă, însoţită de dureri, este şi responsabilă 100% cu privire la suferinţă şi la dreptul la viaţă şi la moarte. Gândiţi-vă că, numai în momentul unei simple dureri de dinţi, nu prea mai poţi să raţionezi corect. În fine, ultima premisă greşită este că, în cazul anumitor afecţiuni, pacienţii au dureri insuportabile, care nu pot fi controlate.
     Toate aceste premise sunt greşite, pentru că noi nu putem să facem un prognostic al unei boli; ţine de individualitate. Poţi să-i spui pacientului că mai are trei luni de trăit şi el poate să mai trăiască trei ani. A doua chestiune e faptul că, în acest moment, durerea poate să fie controlată şi, în al treilea rând, avem în vedere progresul care se înregistrează în rândul ştiinţelor medicale – boli pe care acum le declarăm incurabile ar putea deveni curabile într-un interval foarte scurt de timp.
     Eutanasia nu poate fi acceptată în lumea medicală din mai multe motive, spune dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România şi preşedinte al Comisiei de Bioetică din cadrul Ministerului Sănătăţii. Există un principiu în etică: poţi să sacrifici partea, ca să salvezi întregul. Or, aici, sacrifici întregul şi nu salvezi nimic. Apoi, este o soluţie radicală, pentru care nu mai ai cale de întoarcere. De asemenea, există posibilitatea abuzului. Medicii sau cei care apreciază cazul nu sunt îngeri; pot să existe interese sau pot să existe abuzuri. Pot să încalce principiile profesiei medicale, în virtutea cărora medicul este dator a prelungi viaţa. Mâna care vindecă nu poate să fie aceeaşi cu mâna care ucide.
     Eutanasia ar introduce un climat de neîncredere între medici şi pacienţi. Mai ales în zilele noastre, când actele medicale sunt foarte scumpe, poate să apară suspiciunea că medicul determină pacientul să dorească eutanasia, pentru a face economie.

Oamenii în suferinta au nevoie de îngrijire paliativa, nu de eutanasie

     Eutanasia a apărut ca răspuns la neputinţa sau dezinteresul în a oferi bolnavilor în stări terminale îngrijiri optime. Chiar dacă nu mai există nici un tratament disponibil în oprirea progresului bolii, rămâne întotdeauna posibilitatea unei îngrijiri şi a unui bun control al simptomelor. Mai important decât boala în sine este cum percep eu boala aceasta. Aşadar trebuie cultivată atitudinea mentală pozitivă.
     Medicina modernă dispune de nenumărate mijloace de a ameliora suferinţa fizică. Un exemplu excelent de îngrijire a bolnavilor şi bătrânilor în suferinţă este modelul de tip hospice din Anglia. Modelul a fost preluat şi în România, sub denumirea de îngrijire paliativă. Terapia paliativă nu înseamnă numai tratament medical, ci este o îngrijire amplă – emoţională, psihică, fizică şi spirituală – de care au atâta nevoie aceşti oameni suferinzi.
     Credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu îl cheamă pe creştin să abordeze pozitiv nu doar sănătatea sau fericirea, dar şi boala, durerea sau necazul. Dumnezeu nu îngăduie relele pentru a-l vătăma sau a-l slei de puteri, ci pentru ca acesta să dobândească folos sufletesc şi să se întărească. Este suficient ca el să nu îşi privească viaţa având drept unic etalon plăcerea şi sănătatea trupească, ci să aibă în vedere şi dimensiunea ei spirituală. „Când sunt slab”, scrie Sfântul Apostol Pavel, „atunci sunt tare”. „Nu cunoaşteţi câtă răsplată aduce boala în inima celui care o acceptă mulţumit şi slăvindu-L pe Dumnezeu – spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nimic nu este egal cu răbdarea bolii din punct de vedere al desăvârşirii duhovniceşti, deoarece aceasta este regina virtuţilor şi cea mai valoroasă coroană a creştinilor”.

Moartea buna sau rea

     Moartea bună sau rea nu este determinată în cele din urmă de forma ei exterioară, de uşurinţa sau greutatea cu care survine, ci de starea interioară cu care o abordează omul. Moartea bună nu este totdeauna uşoară, nici moartea uşoară nu este totdeauna bună. Sunt relevante întrebările formulate pe această temă de către Sfântul Ioan Gură de Aur: „Oare a fost rea moartea lui Ioan, fiindcă i s-a tăiat capul, sau a lui Ştefan, fiindcă a fost omorât cu pietre, sau a Mucenicilor, că şi-au sfârşit viaţa în chinuri?” Şi răspunde el însuşi: „Rea nu este moartea aceasta, ci moartea în păcat”.
     Biserica Ortodoxă, spunea teologul grec Georgios Mantzaridis, consideră că orice moarte pe care o provoacă laşitatea omului de-a înfrunta greutăţile vieţii este necredinţă în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. De asemenea, consideră drept „contrară deontologiei şi jignitoare la adresa slujirii medicale” şi orice faptă care nu contribuie la prelungirea vieţii, ci grăbeşte moartea. În învăţătura Bisericii, viaţa şi moartea creştinului nu îl privesc doar pe el însuşi, ci au directă legătură cu semenii lui şi, întâi de toate, cu Dumnezeu Însuşi. Astfel, viaţa şi moartea nu sunt aşezate sub prisma drepturilor individuale, ci în cadrul comuniunii cu Dumnezeu şi cu aproapele.
     Când nu există nădejde pentru viaţa de după moarte şi toate sunt abordate în perspectiva imediată şi în mod eudemonistic (fericirea este privită ca scopul suprem al vieţii omeneşti), atunci acceptarea eutanasiei este de la sine înţeleasă. Dar când există credinţa în Dumnezeu şi în viaţa de după moarte sau, cu atât mai mult, când viaţa aceea este considerată ca fiind cea adevărată, iar cea de acum ca un stadiu pregătitor, atunci nimic nu poate duce la tăgăduirea valorii ei şi la întreruperea ei voluntară prin oricare din formele de eutanasie.

Familia traditionala în prag de colaps

     Când bărbatul şi femeia se unesc întru căsătorie, spunea Sf. Sfântul Ioan Gură de Aur, ei nu alcătuiesc o imagine a ceva pământesc, ci a lui Dumnezeu Însuşi. Harul, care este prezenţa lui Dumnezeu în această pereche, este cel de-al treilea participant care dăruie bucuria şi pacea desăvârşind astfel o treime: Adam, Eva, Dumnezeu.
     Numai Harul Domnului împreună cu voinţa soţilor este în măsură să îndeplinească iubirea desăvârşită. În Cana Galileii Hristos a redat căsătoriei frumuseţea şi lumina sa dintâi. Acest început al minunilor, nu întâmplător săvârşit la o nuntă, sugerează primordialitatea tainei iubirii, pe care Mântuitorul Hristos o preface în Taină a Bisericii.
     Taina căsătoriei este un dar anume pe care Dumnezeu îl face umanităţii pentru a frânge întoarcerea spre sine(egoismul) şi izolarea omului depărtat de Dumnezeu, o chemare de a merge în prezenta Lui, în timpul zilelor vieţii pământeşti, asemenea primei perechi din Paradis.

     Suntem contemporani cu cele mai mari realizări tehnologice, dar şi cu cele mai reuşite strategii de manipulare a maselor, suntem contemporani cu mistificatori de tot felul, cu farisei care au o faţă nouă, cu profeţi falşi, cu vraci şi falşi vindecători care toţi au pretenţia că deţin adevărul şi se declară surse infailibile ale cunoaşterii.
     Oamenii aleargă spre propria lor pierzare, momiţi de patimile şi poftele care le răscolesc întreaga fiinţă. Înşelaţi chiar de către aceia în care îşi pun nădejdea şi înşelându-se pe ei înşişi în încercarea disperată de a găsi împlinirea şi fericirea pe plan familial, social, cultural, economic, financiar şi religios.
     Este mai mult decât evident faptul că oamenii se închină la ştiinţă şi tehnică, la paranormal, la sexualitate, la umanism şi promovează o atitudine anticreştină în paralel cu promovarea misticii orientale, bazând întregul proces de învăţământ pe doctrine umanist-liberale și valori necreştine.
     Se promovează acceptarea şi se recomandă adoptarea vieţii sexuale libertine, a homosexualităţii şi a perversiunilor sexuale, a concubinajului, avortului, eutanasiei, clonării, a violenţei mascate faţă de cei bolnavi şi handicapaţi şi faţă de minorităţi.
     În aşa-zisa democraţie, mereu mai secularizată şi inspirată de oameni ca Freud, Nietzsche şi Sartre, sensul vieţii şi bucuria sunt acelea care scad pe măsură ce sporeşte ateismul practic.
     Fiecare societate îşi creează propria sa etică, pe care apoi o consideră normativă, însă în cazul societăţii contemporane trebuie să admitem că există un pluralism haotic, caracterizat de dezintegrarea valorilor de referinţă, de declinul moral al culturii, de un spirit hedonist bazat pe ateism.
     Toţi marii gânditori şi scriitori occidentali denunţă teribila criză de valori a acestei civilizaţii a tehnicii, în care omul este redus la un angrenaj de producţie şi consum, sclav al drogurilor şi al sexualităţii, sclav al corupţiei şi golului spiritual.
     Oamenii numesc acum familie atât familiile despărţite, cât şi cuplurile care trăiesc în concubinaj, femeile necăsătorite care au copii sau chiar şi cuplurile de homosexuali sau lesbiene; imaginea clasică a familiei formate din tată, mamă şi copii este socotită perimată.
     Întrucât familia tradiţională este în ruine, noile generaţii de tineri sunt handicapate din punct de vedere emoţional, moral şi psihologic, astfel că adulţii care rezultă vor fi iresponsabili, egoişti şi neimplicaţi. Trebuie să recunoaştem că din păcate acele instrumente ale societăţii prin care ea acţionează asupra ei însăşi (arta, literatura, legislaţia, mass-media, etc.) sunt folosite în mod nepotrivit şi deseori în mod voit împotriva a ceea ce reprezintă pentru părinţii noştri un fundament ferm pentru viaţa de familie şi viaţa socială.

     Studiul UNICEF pe 2009 arată că din 1000 de femei care nasc în România, 43 sunt minore, fapt ce ne situează pe un nedorit prim loc pe continent.
Ponderea copiilor născuți în afara căsătoriei fiind de circa 23 la sută potrivit datelor Biroului National de Statistica pentru anul 2009
     INFONEWS subliniază că în anul 2007 au fost mai multe divorțuri decât căsătorii în România.
     An de an, numărul divorțurilor în Romania are o rată de creștere îngrijorătoare. Astfel, potrivit Institutului National de Statistica, în primele opt luni ale anului 2007 s-au înregistrat 22.500 de divorțuri, ceea ce situează Romania în mijlocul clasamentului țărilor Uniunii Europene.(Asta înseamnă 18 familii destrămate la suta de căsătorii.) Datele furnizate de INS reflectă o frecvența mai mare a divorțurilor pentru cuplurile cu vârste cuprinse între 30 și 39 de ani. Familiile care riscă să se destrame mai repede sunt cele care nu au copii sau au doar unul singur. La cuplurile cu 3 copii, riscul unui divorț a scăzut sub 0,02%.
     Același comunicat al INS mai precizează că la nivel european, una din două căsnicii se termină la tribunal. Astfel, conform Eurostat, aproape jumătate dintre căsătoriile din Uniunea Europeana sfârșesc în divorț.

     Referindu-se la problemele de terminologie şi exprimare a termenului de „trup”, Sf. Părinţi filocalici dau trei sensuri sau înţelesuri generale ale acestuia:
     1. în sens medical şi psihologic, el face parte din personalitatea noastră; suntem, deci, obligaţi să-l hrănim, să-l protejăm, să avem grijă de integritatea sa, pentru ca să fie instrumentul potrivit prin care se manifestă sufletul;
     2. în sens moral, prin cuvântul ,,trup” se indică înclinaţiile trupeşti şi pasiunile (de exemplu înclinaţiile la băutură, la necumpătare sexuală etc.). În această stare, trebuie să „dominăm” trupul, să fim prudenţi, să îl supraveghem;
     3. în sens ascetic şi mai concis simbolizează înclinaţiile spre rău.
Scriitorii filocalici învaţă că trupul este unul dintre cei trei duşmani cu care are de luptat omul, alături de lume şi diavol. De aceea vom găsi exprimări negative la adresa trupului, dar nu în sensul de a-l nega, de a-l refuza sau distruge, ci de a-l supune unei ample lucrări ascetice, duhovniceşti, de spiritualizare a lui şi a vieţii. În pofida unor astfel de exprimări la adresa trupului, în exprimarea Sf. Părinţi prevalează cele în care se arată valoarea sa reală: nici bun, nici rău, dar putând deveni bun – prin asceză, sau rău – prin lucrarea patimilor.

     Trupul este neutru din punct de vedere duhovnicesc. În funcţie de voinţa omenească a subiectului său, el poate deveni ,,templu al Duhului Sfânt”, unealtă şi ajutor al sufletului, sau ,,laborator de gânduri rele”, ”fabrică de păcate”, în care se lucrează patima şi fărădelegea. Trupul nu este nici rău nici bun prin sine, dar poate deveni bun sau rău.
     Desigur, datorită păcatului strămoşesc, omul moşteneşte, prin trup, o oarecare înclinare, o slăbiciune instinctuală spre păcat, care nu are însă un caracter imperativ, ceea ce înlesneşte opera ascetică de edificare spirituală a omului. Păcatul şi patima, ca obişnuinţă sau stăruinţă în păcat, amplifică această slăbiciune, această vulnerabilitate moştenită a omului, creând locul şi mediul ispitei şi căderii.
     Lupta nu este îndreptată împotriva trupului, ci împotriva mişcărilor iraţionale, necontrolate ale sale, împotriva păcatelor şi a patimilor care se pot lucra în şi prin el. Sensul ascezei nu este nici distrugerea sau suprimarea acestor efecte sau energii umane interioare, ci „sublimarea”, purificarea şi înduhovnicirea lor.
     Sf. Diadoh al Foticeii, numind trupul ,,casă a sufletului” învaţă că nevoinţele ascetice nu vizează dărâmarea acestei case, de absolută trebuinţă a vieţii, ci curăţirea ei, în exterior şi în interior. Asceza răsăriteană nu tinde spre anihilarea trupului, a realităţii sau a elementului material din constituţia umană, ci spre valorificarea acestor energii, spiritualizarea lor, întoarcerea lor către o direcţie şi intenţionalitate duhovnicească.
     Ea vizează aşadar transformarea trupului din laborator al faptelor rele, pătimaşe, în trup duhovnicesc, în templu al Duhului Sfânt, prin înduhovnicirea simţurilor. Credinciosul desăvârşit devine ,,înger pământesc” şi „om ceresc”, dobândind adevărata pace a minţii, care este mult mai mult decât liniştea gândurilor. Mintea curăţită devine întru totul ,,soare”, ,,cer înstelat” iar lucrarea ei este „liturghia tainică a altarului ceresc”, ,,liturghia tainică a minţii”.

     Nicolae Cabasila arată finalitatea acestei lucrări de sfinţire a trupului împreună cu sufletul. ,,Acest trup nu mai are părtăşie cu viaţa sufletului pământesc, ci se lasă umplut peste tot de duhul cel de viaţă făcător şi trăieşte şi după moarte, o moarte care într-un fel oarecare este mai bună decât viaţa pe care a dus-o până în ceasul acela, mai ales că n-avem de-a face cu moartea adevărată, căci, după cum zice Solomon, drepţii sunt cu desăvârşire morţi în ochii celor fără de minte (Înţ. lui Solomon 3, 2) pe când în ochii celor ce cugetă drept sunt mereu vii”.
     Dacă la moarte noi nu vedem decât ţărână şi nimic mai mult, atunci nu trebuie să ne mirăm, căci comoara totdeauna este ascunsă înăuntru, cum stă scris: ,,Ascunsă este viaţa voastră” (Col. 3, 3) şi anume într-un vas de pământ, cum bine zice Sf. Pavel ,,avem această comoară în vase de lut” (II Cor. 4, 7).
     Sigur că cei care văd doar lucrurile din afară, văd numai lut. În schimb, când Hristos se va arăta întru mărire, atunci şi ţărâna aceasta îşi va dezvălui toată frumuseţea şi se va vădi atunci că şi ea este o fărâmă din fulgerul (Matei 24, 27) ce se va arăta pe cer în lumina lui şi formând împreună aceleaşi raze, cum zice Domnul: ,,Drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43) şi numeşte împărăţia Tatălui tocmai strălucirea cu care s-a arătat plin de lumină înaintea apostolilor, care au văzut acea împărăţie ca pe o lumină coborându-se cu putere mare peste faţa oamenilor, şi vor străluci drepţii în ziua aceea cu aceeaşi putere şi mărire ca şi Hristos, ei pentru că s-au învrednicit de aşa fericire, iar El de bucuria de a fi părtaş la fericirea lor (Mt. 17, 2).
     Aşadar, Sf. Părinţi au insistat adesea asupra faptului că fiinţa omenească nu este numai suflet, nici numai trup, ci una si alta laolaltă, de nedisociat. Afirmând că trupul face parte integrantă din însăşi fiinţa omului, recunoscându-i acestuia o demnitate egală cu cea a sufletului şi refuzând să-i atribuie o origine şi un destin diferite de acelea ale sufletului, ei contrazic concepţiile spiritualiste potrivit cărora trupul n-ar fi decât un avatar al sufletului, semnul decăderii lui, o sursă de necurăţie pentru el, un mormânt care l-ar ţine prizonier, un element care i-ar fi supraadăugat şi neesenţial, numai sufletul constituind esenţa omului, el trebuind să se reveleze sau să se desăvârşească prin detaşarea de trup, prin negarea progresivă a acestuia.

Cristian Paţurcă, autorul „Imnului Golanilor”, cunoscut încă din anul 1990 pentru zelul său anticomunist din Piaţa Universităţii, a cerut în „testamentul” său ca după moarte să fie incinerat: „Vă implor să mă ardeţi, iar cenuşa mea să o puneţi la Troiţa din Piaţa Universităţii!”. Familia şi prietenii apropiaţi au ajuns la concluzia că este mai bine să fie înmormântat. Au procedat ei bine, nerespectându-i ultima dorinţă? Care este poziţia Bisericii faţă de această practică?

     Din discuţiile purtate în jurul introducerii incinerării celor morţi, au rezultat o serie de argumente pe care se sprijină susţinătorii celor două practici. Şi unii şi alţii îşi susţin şi-şi apără poziţiile lor pe temeiuri de igienă, de economie, de justiţie, de ordin social, de ordin psihologic-sentimental şi de ordin religios.
     Un argument neserios, folosit de susţinătorii incinerării, este faptul că prin incinerare se evită primejdia de a fi îngropat de viu, în caz de moarte aparentă, ignorând faptul că prin incinerare această primejdie e înlocuită cu riscul de a fi ars de viu. Şi într-un caz, şi în altul, aceste primejdii pot fi evitate cu totul, printr-un examen serios al celui mort.
     După incineraţionişti, mormintele şi cimitirele ar constitui focare şi centre de infecţie, însemnând o perpetuă ameninţare pentru sănătatea celor vii. Neîngrijirea cimitirelor, precum şi superficialitatea cu care se făcea îngroparea morţilor în unele ţări prin sec. XIX, a contribuit mult la succesul propagandei pentru incinerare. Totuşi, cercetările făcute până în prezent n-au putut dovedi realitatea primejdiei înmormântărilor pentru sănătatea publică, fireşte dacă acestea sunt executate potrivit rigorilor normelor igienice şi sanitare.
     Din punct de vedere judiciar, înhumarea se recomandă şi este preferabilă incinerării, ba uneori chiar este necesară. Se ştie că, în caz de crimă, justiţia se adresează medicinii legale, care aduce servicii şi descoperiri deosebit de importante.
     Cât priveşte meschinăria exprimată nu de mult în presă de către un parlamentar, care făcea apel la economisirea de haine, lemn şi ciment, recomandând incinerarea, considerăm că este cea mai grosolană sfidare şi ignorare a unei laturi atât de importante a spiritualităţii ortodoxe româneşti, care este cultul morţilor, şi o lipsă totală de respect faţă de oameni, care, pentru toată truda pe care şi-o dau sub soare, merită măcar un rând de haine şi patru scânduri cu care să plece din această viaţă.

     Pentru Biserică, trupul este templu al Sfântului Duh, este biserica cea vie în care omul este chemat să slujească şi să se închine lui Dumnezeu. Iar Sfinţii care L-au slujit şi s-au închinat cu adevărat lui Dumnezeu sunt, prin moaştele lor, temelia bisericilor zidite, în care slujesc credincioşii. De aceea Biserica cinsteşte rămăşitele pământeşti ale Sfinţilor şi le păstrează ca pe un tezaur de mult preţ.
     Când trupul mort este considerat rămăşita pământească a existenţei umane, este firesc ca acesta să fie cinstit, iar îngroparea sau, mai apoi, păstrarea osemintelor, este ceva sacru. De altminteri, cunoaştem astăzi că osemintele, deşi uscate, menţin vie identitatea biologică a celui mort, pe când cenuşa nu. Acolo unde trupul omenesc mort este tratat ca un hoit macabru, este firesc să se urmărească dispariţia lui. În acest caz nu se mai disting simboluri, ci obiecte naturale cu valoare utilitaristă ori financiară. Şi, odată cu problemele marilor centre urbane, este considerată mai logică şi mai practică arderea morţilor.
     Îngroparea păstrează nu doar amintirea (pomenirea) mortului, dar şi pe cea a morţii. Pentru a păstra cineva pomenirea aceasta, fără a fi obsedat de ea, are trebuinţă să creadă în biruinţa asupra morţii. Creştinul adevărat crede în această biruinţă şi aşteaptă învierea, care se refera la întregul lui ipostas psihosomatic, adică la omul întreg, trup şi suflet.

Unii cred că, dacă trupurile lor vor fi incinerate, iar cenuşa va fi aruncată în mare sau văzduh, l-ar pune pe Dumnezeu într-o dificultate la A Doua Sa Venire. Ortodoxia nu a susţinut niciodată că o persoană al cărei trup e mistuit într-un incendiu sau chiar e vaporizat de o bombă nucleară, nu va mai învia din acest motiv. Acelaşi lucru trebuie afirmat despre martirii arşi pe rug. Deci şi cei incineraţi vor învia.
Alţii spun: cum învie şi recompune Dumnezeu trupurile celor înhumaţi în pământ şi putreziţi? Dumnezeu nu are nevoie de nimic de care să se folosească pentru a crea sau a da viaţă. Învăţătura Bisericii Ortodoxe, scripturistică şi patristică, spune că la Parusia (Venirea) Domnului va avea loc învierea generală, a tuturor oamenilor care au trăit pe pământ (atât drepţi cât şi păcătoşi), când, prin atotputernicia lui Dumnezeu, sufletele oamenilor se vor reuni cu trupurile acestora, ca în viaţa pământească, dar cu însuşiri speciale, potrivite cu noul lor scop: viaţa veşnică. Învierea păcătoşilor – alături de cei drepţi – este consecinţa însuşirii naturii umane de către Hristos, Care prin întrupare a devenit frate al nostru (Evrei 2,11), ridicând natura umană, prin Învierea Sa, la nemurire. Deci păcătoşii nu înviază neapărat spre a-şi primi pedeapsa pentru faptele lor, ci, în baza identităţii de natură între toţi oamenii, ei vor învia împreună cu drepţii şi, asemenea acestora, îşi vor primi şi ei plata pentru faptele lor, putând astfel să-şi dea seama de posibilitatea ce au avut-o de a se mântui, pe care însă nu au fructificat-o datorită greşitei folosiri a libertăţii lor.

     În chestiunea incinerării ortodocşilor poate apărea şi un alt aspect delicat. Se poate întâmpla ca cineva să ceară ca după moartea sa să fie ars. Motivele pot fi multe şi diverse: puţinătatea credinţei, necunoaşterea învăţăturii de credinţă ortodoxe, posibilele afecţiuni la nivelul gândirii datorate suferinţei şi bolii, delirul, considerente materiale, o mentalitate deficitară etc. Cum se va raporta familia celui repauzat la această situaţie? Vor putea fi obligaţi să îndeplinească dorinţa celui dispărut? În ce măsură dorinţa individuală a aceluia, care exprimă o anumită atitudine faţă de trupul omenesc, nu violează libertatea de conştiinţă a celor ce au o altă atitudine în această privinţă? În legislaţia justiniană există următorul exemplu. Un cetăţean roman l-a făcut pe cineva moştenitor al său, cu condiţia ca acela să îi arunce trupul în mare. Moştenitorul a refuzat să îl arunce în mare şi l-a îngropat. S-a pus atunci problema dezmoştenirii, pe motiv că moştenitorul nu a îndeplinit prevederea testamentară privitoare la trupul testatarului. Tribunalul a considerat fapta aruncării trupului în mare ca imorală şi neconformarea moştenitorului ca o acţiune lăudabilă, în acord cu morala creştină.
     În limba greacă, aminteşte Profesorul Georgios Mantzaridis, mortul este numit adormit, iar locul unde sunt îngropaţi morţii – sălaşul celor ce dorm, „dormitor”. Nimeni nu se gândeşte să îl ardă pe acela despre care are sentimentul că „doarme”, în afara de cazul în care îl urăşte de moarte. Mai mult, celui mort i se spune şi iertat. Iar verbul neogrec „a muri” îl are ca sinonim pe „a fi iertat”; iertarea (literal: împreună-cuprindere, con-locuire) reprezintă o sinteză grandioasă a simţirii, pentru că cel ce este iertat este adăpostit în spaţiul vieţii personale al celui ce iartă, rămâne în amintirea sau în pomenirea acestuia. Mormântul este monument, adică loc de pomenire şi pelerinaj pentru toţi cei care l-au iubit şi l-au iertat/l-au împreună-cuprins pe cel mort. Minuciu Felix sublinia în scrierile sale că creştinii osândeau arderea, socotind îngroparea ca cel mai în cinste, vechi şi nobil obicei; Origen zice că trupul, locaşul sufletului, trebuie să se învrednicească de o îngropare potrivită demnităţii lui, iar Fericitul Augustin arată că îngroparea este o datorie de iubire, grija de îngropare este o datorie de umanitate.
     Aşa că cei rămaşi în viaţă n-au de ce să-şi facă probleme de conştiinţă, pentru că nu-i fac un rău celui adormit, ci un bine, dacă din iubire, din respect, din compasiune, nu vor să-l lase pentru veşnicie fără rugăciunea şi mângâierea Bisericii, care se roagă pentru uşurarea şi mântuirea sufletului lui cel veşnic şi nemuritor.

„Dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul”.
Sf. Ioan Gura de Aur

     În alergarea zilnică printre furcile caudine ale multor ucigaşi, ştiinţa medicală oferă un ajutor deosebit alergătorului. El poate să treacă în siguranţă pe lângă domnul Diabet, orbindu-1 cu câteva seringi de insulină. Doamna Pneumonie poate acum să fie răpusă împuşcând-o cu penicilină. Chiar şi domnul Cancer, dacă este descoperit la timp, poate fi înlăturat prin talentul unui chirurg. Dar, de-a lungul acestui drum o întâlnim şi pe doamna Arterioscleroză, care sfidează cu succes armele medicale şi mânuieşte un pumnal tot mai mare pe an ce trece.
     Arterele produc tulburări pe o scară foarte întinsă din cauză că ele devin mai înguste, sclerozate (adică îşi pierd elasticitatea) şi deci sângele circulă mai greu prin ele. Ţesuturile vii necesită în permanenţă alimentare cu sânge proaspăt. Dacă această alimentare este întreruptă sau împiedicată, se ajunge curând la consecinţe grave şi chiar la moarte.
     Arterele bolnave stau la baza multor afecţiuni cum ar fi: şocurile de apoplexie (pierdere bruscă a cunoştinţei şi a sensibilităţii, provocată de ruptura unui vas din creier, urmată de hemoragie), atacurile coronariene (arterele coronare sunt cele ce hrănesc muşchiul inimii), anghinele pectorale (durerea care arată că inima este lipsită de oxigen), gangrene (moartea ţesuturilor, ce afectează, în principal, membrele, uneori şi viscerele ca ficatul, plămânul sau intestinul) şi ulcere, boli de rinichi, precum şi alte stări fatale.
     Ce putem face pentru a înlătura pe cel mai sălbatic ucigaş al omului - Arterioscleroza? Literatura medicală abundă în studii care arată importanţa reducerii unei substanţe grase numită colesterol.

Colesterolul este un tip de lipide (grăsimi) necesar bunei funcţionări a organismului. Este util în formarea membranelor celulare, a unor hormoni, a vitaminei D etc. Colesterolul are două surse: o parte (cea mai mare) se formează la nivelul ficatului, din grăsimile din alimentaţie, iar o altă parte provine direct din alimentele care conţin colesterol. Este, deci, normal să avem colesterol, însă într-o anumită limită. Peste această limită colesterolul devine nociv.
Mult timp s-a considerat că un nivel crescut al colesterolului produce efecte negative asupra organismului. Dar, pe măsură ce oamenii de ştiinţă au început să înţeleagă mai multe despre modul de transport şi de utilizare a colesterolului în organism, a devenit evident faptul ca valoarea colesterolului total nu oferă informaţii suficiente. Colesterolul este transportat prin sânge cu ajutorul unor substanţe numite lipoproteine. În funcţie de densitatea acestor „mijloace de transport”, colesterolul este împărţit în două categorii:

     Depozitele de colesterol rău sunt ca reziduurile şi gunoaiele dintr-un sistem de canalizare, care se acumulează în pereţii ţevilor de drenaj. Pe măsură ce se depun straturile de murdărie, curgerea lichidelor este tot mai restricţionată, până când ţevile nu mai funcţionează eficient.
     O cantitate mare de colesterol rău în sânge formează pe pereţii vaselor sangvine adevărate ,,tumori” (depozite) care împiedică elasticitatea arterelor ducând la îngustarea şi chiar înfundarea acestora. Aceste tumori se numesc ateroame, de unde şi termenul de ateroscleroză pentru tipul cel mai grav de arterioscleroză.
     Multe studii ştiinţifice recente arată că agenţii cei mai importanţi care măresc acest periculos colesterol în sânge sunt:
1. Consumul de grăsimi animale;
2. Supragreutatea;
3. Fumatul;
4. Emoţiile şi încordarea (stresul).

     Ştiinţa medicală dovedeşte astăzi că o cauză importantă a arteriosclerozei este alimentaţia cu grăsimi animale. În ultimele decenii, revistele, radioul şi televiziunea difuzează bunele sfaturi că noi putem reduce ravagiile celui mai mare ucigaş. Cum putem acest lucru? Trebuie să înlocuim sau cel puţin să reducem grăsimile rele cu grăsimi bune şi să consumăm cât mai multe fructe şi legume.
- Grăsimile rele din alimentaţie, care cresc colesterolul din sânge, sunt:
     a. Grăsimile saturate de origine animală: carne grasă de porc, miel, vită; pieliţa de la pui; untură de porc/pasăre; unt, lapte sau preparate din lapte integral;
     b. Grăsimile nocive de origine vegetală. Sunt acele grăsimi care provin din uleiuri vegetale (adică din grăsimi bune) în urma prelucrării chimice; exemple de alimente bogate în astfel de grăsimi: margarină, biscuiţi, cartofi prăjiţi, mâncare de fast-food, chipsuri, prăjiturele, pâine albă.
     c. Colesterolul din alimente:organe (ficat, rinichi, creier); gălbenuşul de ou.
Uitaţi-vă pe etichetă când cumpăraţi! Alegeţi produse cu un conţinut scăzut de colesterol şi grăsimi saturate!

- Grăsimile bune din alimentaţie ajută la scăderea colesterolului, atunci când le folosiţi cu moderaţie în locul grăsimilor rele. Grăsimile bune din alimentaţie sunt reprezentate de grăsimile mono- şi polinesaturate. Aici intră: uleiurile din plante, nuci, seminţe, alune, avocado, uleiul de măsline, peştele.
Peştele reprezintă o sursă de grăsimi polinesaturate, unele numite acizi graşi omega trei. Există studii care au arătat că 1g/zi de acizi graşi omega 3 a scăzut riscul de deces de cauză cardiovasculară la pacienţii cu infarcte miocardice în antecedente. Cel mai bogat în astfel de acizi graşi omega 3 este somonul.

     Surplusul de kilograme este strâns legat de nivelul de colesterol din sânge, pentru că o creştere în greutate pe fondul ţesutului adipos (nu muscular, cum se întâmplă în cazul sportivilor de performanţă) presupune depozitarea grăsimilor în ţesutul gras, cu scăderea „colesterolului bun” din sânge, ceea ce duce inevitabil la creşterea „colesterolului rău” şi începerea bolii aterosclerotice. Scăderea în greutate chiar cu numai 10% pentru cei supraponderali poate duce la îmbunătăţiri considerabile ale nivelului de colesterol în sânge.
     În lume există peste un miliard de persoane adulte supraponderale, mai multe decât cele 800 de milioane de persoane ce suferă de malnutriţie, se arată într-un raport al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Cel puţin 300 de milioane de adulţi sunt obezi. Obezitatea progresează şi în rândul copiilor: în lume există 22 de milioane de copii obezi cu vârsta sub cinci ani. Obezitatea infantilă tinde să ia proporţii alarmante şi în Uniunea Europeana, unde 14 milioane de copii sunt supraponderali şi numărul acestora creşte anual cu 400.000.
     Un studiu al Centrului de calcul şi statistică sanitară din cadrul Ministerului Sănătăţii Publice arată că în România aproximativ 30% din populaţie suferă de obezitate, iar 20% este supraponderală; cele mai afectate sunt persoanele cu vârsta între 15-64 de ani. Numărul copiilor supraponderali e cu 18% mai mare în ultimii zece ani.
     Biroul European de statistica - Eurostat susţine că obezitatea este factor de risc în aproximativ 75% din bolile contemporane. Hrana prea bogată în zaharuri şi grăsimi nocive şi activitatea fizică redusă sunt principalele cauze ale obezităţii, care la rândul ei este principala cauză a unor maladii cronice precum diabetul de tip 2, bolile cardiovasculare, hipertensiunea arterială, accidentele vasculare cerebrale şi unele forme de cancer.

     Deşi este deja cunoscut faptul că tabagismul are mai multe efecte negative asupra corpului, în general, şi circulaţiei sângelui, în particular, multă lume nu cunoaşte legătura exactă pe care fumatul o are cu colesterolul.
     Principala relaţie dintre tabagism şi colesterol este reprezentată de faptul că fumatul reduce nivelul colesterolului bun. Acest colesterol ajută ficatul la filtrarea grăsimii din sânge şi cu cât nivelul lui scade, cu atât mai puţină grăsime va fi filtrată de ficat. Asta înseamnă că mare parte din grăsimea care ar trebui filtrată din sânge va rămâne în sistemul sanguin şi se va depune pe pereţii arterelor. Pe lângă reducerea nivelului colesterolului bun, multe studii au arătat că fumatul creste nivelul colesterol „rău" (LDL). din sânge.
     Din fericire, aceleaşi cercetări au arătat că efectele fumatului asupra colesterolului nu sunt permanente. S-a observat că echilibrul dintre colesterolul bun şi rău s-a restabilit de la sine după câteva săptămâni de la renunţarea la fumat. Chiar şi reducerea numărului de ţigări fumate poate avea un efect benefic asupra colesterolului. Numărul mai mic de ţigări fumate înseamnă că o cantitate mai mică de substanţe dăunătoare din tutun vor intra în corp iar colesterolul va fi mai puţin afectat. Totuşi, pentru a reduce la zero problemele cu colesterolul legate de tabagism, este recomandată renunţarea totală la fumat.

Un studiu realizat de o echipă de cercetători englezi de la University College London arată că stresul afectează nu numai tensiunea arterială, capacitatea sistemului imunitar şi anumiţi factori inflamatori, ci şi nivelul de colesterol. Stresul creşte secreţia hormonilor de stres (adrenalina şi cortizolul), care duc la creşterea sintezei de colesterol, dar şi la acumularea acestuia în organism.
„Studiul nostru, susţin Andrew Steptoe şi Lena Brydon, a arătat că fiecare individ are un răspuns diferit la nivelul colesterolului când vine vorba de stres. Unii dintre participanţi au înregistrat creşteri substanţiale ale nivelului de colesterol, în timp ce alţii nu au înregistrat nici o creştere. Se pare că reacţia unei persoane la stres este unul dintre mecanismele prin care nivelul de lipide creşte.”

     Pe cât suntem de fericiţi că ştiinţa a ajuns la acest rezultat, spune Dr. Mc Miller în cartea sa Boli evitabile, pe atât suntem de uimiţi descoperind că cercetările noastre ultramoderne sunt cu 3500 de ani în urma preceptelor biblice: „Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Grăieşte fiilor lui Israel şi le zi: nici un fel de grăsime, nici de bou, nici de oaie, nici de ţap să nu mâncaţi”. (Lev. 7, 22-24).
     Dumnezeu a accentuat repetat pericolul înspăimântător al arteriosclerozei. Povaţa Sa preventivă din Legea veche adresată evreilor, care locuiau într-o zonă cu climă caldă, de a nu mânca grăsime animală (Lev. 3, 17), poate nu ne-ar strica nici nouă, creştinilor, sau poate măcar ar trebui să o avem în vedere. Dacă nu putem să renunţăm total, măcar să renunţăm pentru o perioadă de timp, să dăm voie organismului nostru să se mai refacă, să se mai detoxifice.
     Din cele de mai sus reiese clar că factorii care combat arterioscleroza stau într-un acord deplin cu principiile postului creştin. Postul, pe lângă dimensiunea duhovnicească, este şi maica sănătăţii, ne asigură Sfinţii Părinţi. „Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia” (Luca 21, 34), spune Mântuitorul. Iar Sfântul Vasile cel Mare zice că „bucatele cele grase şi cele de multe feluri neputând să le mistuie stomacul, multe boli au adus în lume. Iar înfrânării şi postului, pururea îi urmează sănătatea”. Aşadar, ţinut cu măsură, postul este bun doctor şi pentru trupurile noastre.
     Cumpătarea la mâncare, renunţarea pentru un timp la alimentele de origine animală, depărtarea de viciul beţiei şi al fumatului, câştigarea păcii lăuntrice, realizarea gândirii altruiste şi a vieţii curate, ar reduce multe din bolile, grijile şi dificultăţile oamenilor.

,,Te voi lăuda că sunt o făptură aşa de minunată.
Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte”
Ps.138,14

O carte de anatomie este cel mai frumos imn ce i s-a dat omului să-l cânte în cinstea Creatorului. „Ce poate fi oare mai sfânt, spune Sf. Nicolae Cabasila, decât acest trup, de care Hristos S-a legat mai strâns chiar decât în orice unire trupească? De aceea, dacă ne vom da seama cu respect de minunata strălucire a trupului şi o vom avea pururi vie în faţa ochilor, vom ajunge să cinstim trupul şi să ni-l păstrăm cu vrednicie şi evlavie”.

     Corpul uman se găseşte, pe scara mărimilor, la jumătatea drumului dintre atom şi stea. Mărimea sau micimea noastră spaţială, spunea Alexis Carrel, nu are nici o importanţă. Căci ceea ce e specific în noi înşine nu are dimensiuni fizice.
     Părinţii creştini n-au încetat să aducă laudă lui Dumnezeu pentru alcătuirea minunată a trupului. Ei se minunau în faţa făpturii pentru mulţimea mădularelor lucrătoare în linişte, pentru frumuseţea feţei, pentru starea verticală şi altele.
     Cunoaşterea alcătuirii şi funcţiilor organismului este un proces lung, istoric. În antichitate, medicii egipteni aveau unele date asupra alcătuirii corpului omenesc datorită experienţei căpătate în practica îmbălsămării. Textele unor papirusuri arată că existenţa vertebrelor, tendoanelor, muşchilor, nervilor, organelor toracice şi abdominale, creierului, meningelor şi lichidului cefalorahidian era cunoscută încă cu 1.500 de ani înainte de Hristos.
     Aceste cunoştinţe le aveau şi vechii evrei, aşa se explică poate şi exuberanţa cu care proorocul David îl laudă pe Creatorul său: ,,Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte. Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului”(Ps.138,13-15).

     Cu timpul, anatomiştii au luat în vârful bisturiului fiecare colţ al trupului omenesc. Metoda principală de cunoaştere a anatomiei omului a fost şi a rămas disecţia. Dar studiul cu ochiul liber al corpului omenesc trebuia depăşit, deoarece elementele anatomice de bază, atât la om, cât şi la celelalte vieţuitoare, animale şi vegetale, sunt celule care, în cea mai mare parte, sunt invizibile cu ochiul liber. Primele structuri celulare au fost văzute abia după descoperirea microscopului, în secolul al XVII-lea. Prima structură celulară a fost pusă în evidenţă la plante în 1665, de R. Hooke, fizician englez.
     Ernst Haeckel considera că celula umană, care putea fi văzută ca o pată neagră la microscopul acelor vremuri (sec. XIX), ar avea o structură foarte simplă. Într-unul din articolele sale, el se referea la celulă ca fiind „o simplă bucăţică de combinaţii albuminoase ale carbonului”. Teoria evoluţiei s-a bazat pe presupuneri asemănătoare acesteia. Pionierii teoriei evoluţiei, precum Haeckel, Darwin şi Huxley, credeau că viaţa are o formă foarte simplă şi că această formă simplă putea apare uşor de la sine, ca rezultat al hazardului.
     Dar ei s-au înşelat. Într-un secol şi jumătate ce a trecut de la Darwin încoace, ştiinţa şi tehnologia au făcut salturi uriaşe. Oamenii de ştiinţă au descoperit structura celulei şi au observat cu surprindere că nu este simplă deloc, cum se credea înainte. S-a descoperit că celula are un sistem atât de complex, încât era de neimaginat în vremea lui Darwin.

     Un renumit biolog molecular, Michael Denton, face următoarea analogie pentru a descrie ce fel de structura are celula: „Pentru a înţelege realitatea vieţii aşa cum a fost ea înfăţişată de către biologia moleculară, ar trebui să mărim o celulă de o mie de milioane de ori, până când ar ajunge să aibă un diametru de 20 km şi să semene cu o imensă navă spaţială, ca să acopere un oraş ca Londra sau New York. Ceea ce am vedea atunci ar fi un obiect de o complexitate incomparabilă şi design adaptiv, ne-am trezi intr-o lume a tehnologiei de vârf şi a unei complexităţi uluitoare". Să încercăm puţin să dăm viaţă analogiei navei spaţiale a prof. Denton şi să observam îndeaproape complexitatea celulei.
     Călătoria noastră începe cu nişte hormoni (substanţe care sunt transportate de sânge), care îşi caută pentru sine o celulă adecvată. Când hormonii se apropie de celulă, mai întâi caută o poartă care le-ar permite să intre. Uşile celulei sunt selective în modul lor de operare. Fiecare moleculă care se opreşte în dreptul uşii e verificată de aceasta, pentru a vedea dacă e benefică pentru celulă sau nu. Uşile se deschid numai pentru moleculele utile. Dacă un element nociv, precum un virus, încearcă să intre, situaţia se schimbă. Uşa celulei analizează materialul, află că e dăunător şi îl respinge.
     Când pătrundem în celulă, descoperim o uimitoare tehnologie şi complexitate. Când hormonii trec de uşă sunt trecuţi imediat sub controlul unor proteine speciale, care îndeplinesc funcţiile celulei. Aceste molecule sunt numite enzime. Dacă e necesar, enzimele pun imediat noii hormoni în folosinţă; dacă nu e nevoie de ei în acel moment, sunt plasaţi într-un compartiment de depozitare al celulei, care se numeşte aparatul Golgi.
     Unele molecule, precum insulina – care poarta molecule de zahăr – sunt prea mari pentru a putea trece prin uşile celulei. Celula are un sistem special proiectat pentru astfel de molecule mari, care sunt foarte folositoare. Odată intrată înăuntru, enzimele-transportor preiau cu grijă moleculele de zahăr de pe insulină. Enzimele transportă aceste molecule de zahăr către mitocondrii, care reprezintă generatoarele de energie ale celulei. Datoria mitocondriilor este de a „sparge” moleculele primite, care conţin energie, şi de a le procesa astfel încât să poată fi folosite de celulă. Produse în urma unor reacţii complexe ce au loc în mitocondrii, pachetele de energie (ATP) sunt transferate compartimentelor vecine din celulă, prin nişte canale speciale denumite reticulum endoplasmatic care servesc transportului intracelular.
     Nucleul, care seamănă cu un imens centru de prelucrare informaţională, este „creierul” complexului sistem al celulei. Înăuntrul nucleului găsim cromozomii, fiecare dintre ei fiind o imensă bază de date. Cromozomii sunt alcătuiţi din lanţuri împletite de ADN. Planurile detaliate ale tuturor sistemelor din celulă sunt codificate în aceste lanţuri de ADN. Un lanţ de ADN are o structură elicoidală, formată cu ajutorul a 4 molecule diferite. Aceste 4 molecule sunt de fapt un alfabet cu patru litere. Graţie acestui alfabet, o mare cantitate de informaţie, care ar umple sute de volume ale unei enciclopedii, este codată într-o moleculă de ADN. Acest sistem de codificare include planurile detaliate de producţie a mii de enzime şi de proteine diferite, folosite în procesele celulare. Producerea propriu-zisă a proteinelor are loc în altă parte a celulei. Această structura, care s-ar putea numi şi fabrica celulei, este ribozomul. Proiectele tuturor moleculelor organice, care vor fi structurate în celulă, sunt înscrise până la cele mai mici detalii în macromolecula de ADN.
     Toate aceste extraordinare procese au loc nu undeva departe, ci chiar în propriul nostru trup. Procesele pe care le-am simplificat aici sunt de fapt mult mai complicate şi sunt repetate în continuu în fiecare din cele o sută de trilioane de celule ale trupului nostru.
     Celula, care în trecut a fost considerată de către cei ce-au formulat teoria evoluţiei „o bucăţică de combinaţii albuminoase ale carbonului”, are în fapt o structură extraordinară. Acest sistem magnific cu siguranţă n-ar fi putut apărea prin hazard, aşa cum susţine teoria evoluţiei. Când toate aceste detalii ale biologiei celulei au fost descoperite şi înţelese, teoria evoluţiei a suferit o mare lovitură. Astăzi, mulţi dintre cei mai distinşi oameni de ştiinţă ai lumii recunosc că viaţa întruchipată în celula vie nu poate fi produsul întâmplării.

     „Puse alături de nivelul de ingeniozitate şi complexitate descoperit în maşinile moleculare ale vieţii, chiar şi cele mai avansate tehnologii ale noastre din sec. XX par rudimentare” spunea biologul molecular Dr. Michael Denton. Iar faimosul luptător pentru darwinism şi ateism, Prof. Richard Dawkins, afirma: „Am văzut că lucrurile vii sunt prea improbabile şi prea frumos “designate” ca să îşi înceapă existenţa din întâmplare”.
     „O, Tată al Luminii, exclama astronomul Kepler, Tu, ce prin lumina firii aprinzi la noi aspiraţia după lumina Graţiei Tale, pentru ca să ne duci la lumina măririi, iată cum îţi mulţumesc eu Ţie, Făcătorul şi Stăpânul meu, că Tu m-ai desfătat prin creaţiunea Ta, căci mult m-a fermecat opera mâinilor Tale”. Chimistul R. Boile spune: „Adevăratul cercetător al naturii nicăieri nu poate pătrunde în cunoaşterea tainelor creaţiunii fără a vedea degetul lui Dumnezeu”; iar Francis Bacon afirmă categoric: „Ştiinţa multă apropie pe om de Dumnezeu, iar ştiinţa puţină îl îndepărtează”.
     În acest sens savantul român Nicolae C. Paulescu spunea: „Sunt tot aşa de sigur de existenţa sufletului, spunea, ca de orice adevăr bine stabilit de ştiinţa experimentală. Şi această siguranţă nu este o simplă credinţă, ci o convingere profundă, dobândită în mod ştiinţific.” şi „Omul de ştiinţă nu se poate mulţumi să spună: Cred în Dumnezeu, ci trebuie să afirme: Ştiu că Dumnezeu este.”

Nu, nu suntem un vis, o întâmplare,
un lut de sine însuşi frământat.
Ci ne-a zidit o Forţă creatoare,
o-nţelepciune fără de hotare.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu, nu suntem jivine-ntunecate,
gonite de un bici ne'nduplecat.
Ci noi avem un duh şi-o libertate
Şi-o inimă ce pentru ceruri bate.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

N-ar fi simţit în veci de veci ţărâna
Surâsul unui crin imaculat,
de n-ar fi-ntins Atotstăpânul mâna
să umple-n noi de simţământ fântâna.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Avem cu noi Scriptura ca dovadă,
avem minuni şi semne ne'ncetat.
Iar cine vrea pe Dumnezeu să-L vadă
să stea în faţa Lui pe baricadă!
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu-i calea noastră veşnic însorită,
nu-i viaţa totdeauna un palat.
Dar o trăim, căci merită trăită,
când, peste lumea asta mărginită,
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu, nu suntem neant! Ce fericire!
Supremul adevăr S-a revelat.
Iisus e-n noi, lumină şi iubire.
Iar moartea e un zbor spre nemurire.
Există Dumnezeu! Ce minunat!

Cum am arătat în articolul trecut, celula, considerată de cei ce-au formulat teoria evoluţiei „o bucăţică de combinaţii albuminoase ale carbonului”, are în fapt o structură extraordinară. Asocierea mai multor celule care au structură, formă şi origine comune dă naştere la ţesuturi; mai multe ţesuturi cu o anumită formă, structură şi funcţie formează un complex anatomic numit organ (muşchi, ficat, stomac, rinichi). Sistemele sunt grupe de organe cu structura asemănătoare şi care îndeplinesc aceleaşi funcţii (sistemul nervos, sistemul muscular). Aparatele sunt formate dintr-un grup de mai multe organe diferite din punct de vedere morfologic, care contribuie la îndeplinirea unei funcţii comune (de exemplu, aparatul digestiv).

     Organizarea corpului nostru, spunea Alexis Carrell, nu seamănă cu montarea unei maşini. O maşină se compune din multe piese separate. Odată piesele adunate, maşina e simplă dar şi complexă. Însă la origine este complexă, şi apoi simplă. Dimpotrivă, fiinţa umană e la origine simplă şi apoi complexă. Ea se compune întâi dintr-o singură celulă. Această celulă se desparte în alte două, care se despart la rândul lor, şi despărţirea continuă la nesfârşit. În cursul acestui proces de complicaţie structurală, embrionul păstrează simplitatea funcţională a oului. S-ar zice că celulele păstrează amintirea unităţii lor originale chiar când au devenit elementele unei nenumărate mulţimi. Ele cunosc dinainte funcţiunile care le sunt atribuite în ansamblul organismului. Dacă, timp de câteva luni cultivăm celulele epiteliale afară din animalul din care provin, ele se aşează tot în mozaic, ca pentru a acoperi o suprafaţă. Leucocitele ţinute în borcane înghit microbi şi globule roşii, cu toate că nu mai trebuie să apere corpul împotriva incursiunilor acestor străini. Cunoaşterea înnăscută a rolului pe care trebuie să-1 joace în ansamblu este un mod de a fi al elementelor corpului.
     Celulele seamănă cu albinele care-şi construiesc alveolele geometrice, îşi fabrică mierea, îşi hrănesc embrionii, ca şi cum fiecare din ele ar şti matematica, chimia, biologia, şi ar lucra în interesul întregii comunităţi. Această tendinţă de a forma organele prin elementele lor constitutive e întocmai ca aptitudinile sociale ale insectelor. Ea nu se poate explica cu ajutorul conceptelor noastre actuale, dar ne ajută să înţelegem cum se organizează corpul viu.
     Un organ se construieşte cu procedee care par foarte ciudate spiritului nostru. El nu cere un aport de celule aşa cum ar cere o casă un aport de materiale. Nu e o construcţie celulară. Fără îndoială, se compune din celule, aşa cum o casă se compune din cărămizi. Dar el răsare din aceste celule, ca şi cum casa s-ar naşte dintr-o cărămidă. O cărămidă care s-ar apuca să fabrice alte cărămizi, folosind apa râului, sărurile minerale pe care le conţine şi gazele din atmosferă. Apoi, aceste cărămizi s-ar aduna în ziduri, fără să aştepte planul arhitectului şi sosirea zidarilor. Tot ele s-ar transforma şi în geamuri pentru ferestre, în ardezii pentru acoperiş, în cărbuni pentru încălzit, în apă pentru bucătărie. Într-un cuvânt, un organ se dezvoltă prin procedeele folosite de zâne în poveştile care se spuneau odinioară copiilor. El e făcut din celule care parcă ar cunoaşte clădirea viitoare, şi care sintetizează pe socoteala mediului interior, planul de construcţie, materialele şi lucrătorii.
     Reflectând la toate acestea, chimistul R. Boile spunea: „Adevăratul cercetător al naturii, nicăieri nu poate pătrunde în cunoaşterea tainelor creaţiunii, fără a vedea degetul lui Dumnezeu”.

Corpul uman este o maşinărie perfectă, care îşi face treaba fără cusur, dacă este bine întreţinută. Vă prezentăm, în câteva cifre, o mulţime de detalii surprinzătoare despre cum funcţionează organismul nostru. Unele dintre ele sunt cu adevărat incredibile...

Mii de miliarde de celule. În organism există mii de miliarde de celule, de 200 de tipuri diferite. Aproximativ 10% dintre acestea sunt „nemuritoare”. Celelalte sunt celule care, la un moment dat, mor, fiind în permanenţă înlocuite de unele noi. Mai exact: în fiecare minut mor şi sunt înlocuite 3 miliarde de celule. O celulă măsoară 0,07 mm - daca am înşira toate celulele una după alta, am obţine un lanţ cu o lungime de 15.000 km.

2 metri pătraţi de piele. Puţini ştiu că pielea este un organ, şi încă cel mai mare din organism. Suprafaţa sa măsoară 2 metri pătraţi, iar greutatea variază între 2,5 si 4,5 kg. În fiecare an, 200 g de celule moarte se detaşează de epiderma noastră. Până în jurul vârstei de 25 de ani, celulele îmbătrânite sunt înlocuite la fiecare 28 de zile, lăsând suprafaţa pielii netedă şi lucioasă. Pe măsură ce trec anii, acest proces de reînnoire a celulelor îşi încetineşte ritmul, nemaifiind la fel de eficient ca în tinereţe - iată de ce, după 30 de ani, debutează îmbătrânirea cutanată şi încep să apară mult temutele şi hulitele riduri.

8 litri de aer. Atât respirăm, în medie, în fiecare minut, pentru a asigura oxigenul necesar funcţiilor vitale. Când suntem calmi, inspirăm aproximativ de 16 ori pe minut, câte o jumătate de litru de aer. În timp ce depunem efort, consumul de oxigen creşte: organismul va accelera numărul şi amploarea inspiraţiilor, necesarul de oxigen ajungând la 60 de litri pe minut.

5.000.000 de fire de păr. Pe toată suprafaţa pielii se găsesc cca 5 milioane de fire de păr. Evident că pielea capului e zona cu cea mai mare densitate - aici se găsesc cca 100.000 de fire de păr, fiecare fiind programat să trăiască între 4 si 8 ani. Apoi, firul îmbătrânit cade şi un alt fir creşte în locul lui. Aşadar, părul nostru creşte şi se înnoieşte continuu, pe tot parcursul vieţii.

Neuroni. Creierul cântăreşte 1,600 kg la bărbaţi şi 1,450 la femei. El conţine 14 miliarde de neuroni, fiecare dintre aceştia putând fi în contact cu alţi 25.000 de neuroni, creându-se astfel mii de miliarde de conexiuni.
Impulsurile nervoase sunt transmise de la şi spre creier, cu o viteză de până la 274 km pe oră, însă unele informaţii parcurg traseul cu o viteză de 400 km pe oră. Teoretic, creierul poate stoca o cantitate de informaţii echivalentă cu cea din 1.000 de enciclopedii. Celulele nervoase sunt singurele care mor fără a fi înlocuite ulterior. Până la vârsta de 20 de ani pierdem în fiecare zi o sumă „modestă” de 10.000 de neuroni, 50.000 de neuroni până la 40 de ani şi 100.000 până la 90 de ani. Astfel, în cursul vieţii, creierul nostru „slăbeşte” - el pierde în greutate aproximativ 300 g.

100.000 km de vase. Daca am pune cap la cap arterele, venele şi capilarele, adică toate vasele de sânge ce alcătuiesc sistemul nostru circulator, am obţine un cordon incredibil de lung - 100.000 km. Cu acest cordon am putea înfăşura Pământul de doua ori. Şi totuşi, o celulă roşie din sânge circulă prin întreg organismul în doar 20 de secunde.

100.000 bătăi de inimă. Inima este un muşchi care creşte considerabil: la vârsta adultă este de 17 ori mai mare decât la naştere. Când organismul este în repaus, inima bate de 72 de ori pe minut, deci, de peste 100.000 de ori într-o zi. Acest organ pompează 5 litri de sânge pe minut, cu o viteză de 2 km pe oră. Dacă depunem efort sau dacă suntem emoţionaţi, frecvenţa cardiacă creşte până la 140 de bătăi pe minut, pentru a permite organismului un aflux sanguin maxim. Inima ta cântăreşte aproximativ 250 g şi este puţin mai mare decât pumnul tău.

     Dacă toţi cei 600 de muşchi ar "trage" deodată în aceeaşi direcţie, am putea ridica aproximativ 25 de tone.
     Este imposibil să strănutam cu ochii deschişi. Mai mult, în timpul strănutului, toate funcţiile organismului se opresc, inclusiv bătăile inimii. Aerul este expulzat cu o viteză ce atinge 160 km/h.
     Stomacul trebuie să producă la fiecare 2 săptămâni un nou strat de mucus, altfel s-ar autodigera.
     La procesul de vorbire participa 72 de muşchi diferiţi.
     Ochii rămân la aceeaşi mărime de la naştere, în timp ce nasul şi urechile nu se opresc niciodată din creştere.
     În fiecare secundă sunt distruse 8 milioane de celule sanguine, iar în secunda următoare se nasc tot atâtea.
     În medie, ne petrecem o treime din viaţă dormind. Ceea ce înseamnă peste 200.000 de ore, adică 23 de ani.
     Femeile clipesc aproape de două ori mai mult decât bărbaţii.
     Graţie unei mici zone aflată în partea superioară a foselor nazale, putem recunoaşte 10.000 de mirosuri.

3.000 papile gustative. Papilele gustative sunt receptorii cu ajutorul cărora simţim gustul alimentelor şi lichidelor pe care le consumăm. Acestea sunt dispuse pe suprafaţa limbii, care devine astfel o veritabila hartă a savorilor - la baza ei se percepe gustul amar, pe margini cel acid şi sărat, iar în vârf, gustul dulce.

350 litri de sudoare. 600 dintre glandele sudoripare din organism (care sunt în număr total de două milioane) se găsesc în palme, fiind dispuse pe o arie ce are doar un centimetru pătrat. Când suntem stresaţi sau emoţionaţi, palmele se umezesc intens – o reacţie a sistemului nervos central în faţa unui eventual pericol. Glandele sudoripare sunt concentrate în special în axile, palme şi tălpi. Ele produc între 600 ml şi un litru de sudoare pe zi, adică 350 de litri pe an.

1,5 litri de salivă. Cele trei perechi de glande salivare secretă zilnic 1,5 litri de salivă, dar nu încontinuu. Cantitatea cea mai mare de salivă se secretă înainte de masă, în timp ce, în cursul nopţii, producţia de salivă este minimă. Secreţia salivei este influenţată şi de stările noastre emoţionale. Când ne este teamă sau suntem stresaţi, salivarea se reduce drastic, ceea ce ne dă senzaţia neplăcută de „gură uscată”. În schimb, contactul papilelor gustative cu anumite substanţe (ca, de exemplu, lămâie, oţet, zahăr) stimulează producerea salivei.

     Trei miliarde de celule ,,mor” în corpul nostru în fiecare minut. Oare aşa era şi înainte de căderea protopărinţilor noştri? Sau poate această ,,moarte” celulară a intervenit după cădere? Personal aş înclina să cred că ea putea exista şi înainte de cădere. De fapt nu e o moarte propriu-zisă (dispariţie) – căci Dumnezeu ,,toate câte a făcut… erau bune foarte” (Fac. 1, 31) – ci organismul nostru este dotat cu un proces de reînnoire celulară care funcţionează continuu pentru a conserva – aproximativ – acelaşi număr de celule. Nicio celulă, fără excepţie, nu moare. Când ajunge la capătul vieţii, ea se împarte în două celule-fiice dotate cu un patrimoniu genetic identic cu al său. Acest proces de diviziune se numeşte mitoză. În timpul formării celulelor reproducătoare, celula-mamă suferă o meioză: este vorba de două diviziuni succesive care produc patru celule sexuale sau gameţi.
     Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei sale (Înţ. lui Solomon 2, 23 ). Aşa că, prin creaţie, omul este chipul lui Dumnezeu fiind chemat ca, prin voinţă liberă, să realizeze şi asemănarea cu Dumnezeu (Fac. 1, 26- 27). Chipul se referă la natura spirituală, intelectuală şi morală a omului; iar asemănarea, la scopul către care tinde omul în dezvoltarea şi perfecţionarea lui morală. Asemănarea este astfel starea de sfinţenie şi dreptate, câştigată prin practicarea virtuţii şi ajutorul harului.
     Omul este chemat, deci, la o permanentă înnoire, iar această înnoire este înscrisă în însuşi codul nostru genetic. Ştim că ne schimbăm, că nu suntem identici cu ceea ce eram altădată, şi totuşi că suntem aceeaşi fiinţă, căci prin diviziune, deşi celulele-fiice au o identitate morfo-funcţională cu celulele-mame, din punct de vedere al regularităţii sunt şi diferite. Din acest punct de vedere suntem în permanenţă făpturi noi. Organismul cunoaşte o continuă reînnoire a fiecărei molecule constituente.
     Heraclit spunea că ,,totul curge – nimeni nu se scaldă de două ori în acelaşi râu”. Adică nimeni nu apare de două ori identic în faţa lui Dumnezeu, a lui însuşi şi în faţa lumii. Fiecare, biologic şi sufleteşte, evoluăm, ne modificăm, de fapt ne înnoim în permanenţă. În raport cu fiecare din aceste modificări se vede acţiunea creatoare a lui Dumnezeu, Care ne modelează din nou din ce am fost. Numai aşa putem înţelege ,,creaţia virtuală” despre care vorbea Sf. Grigorie de Nyssa. Se poate vorbi astfel de un ,,evoluţionism creştin” ce pune în evidenţă lucrarea creatoare a lui Dumnezeu.

CORPUL UMAN SI ACTIVITATILE FIZIOLOGICE -MINUNATA ALCATUIRE A FIINTEI UMANE-

                                   ,,Te voi lăuda că sunt o făptură aşa de minunată.
                 Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte”
                                                                                                     Ps.138,14

       O carte de anatomie este cel mai frumos imn ce i s-a dat omului să-l cânte în cinstea Creatorului Vom încerca în cele ce urmează să facem o prezentare de ansamblu asupra corpului uman şi activităţilor lui fiziologice.1 Numai aşa vom înţelege minunata alcătuire a fiinţei umane şi de ce Sf. Nicolae Cabasila spunea că ,,ce poate fi oare mai sfânt decât acest trup, de care Hristos s-a legat mai strâns chiar decât în orice unire trupească? De aceea, dacă ne vom da seama cu respect de minunata strălucire a trupului şi o vom avea pururi vie în faţa ochilor, vom ajunge să cinstim trupul şi să ni-l păstrăm cu vrednicie şi evlavie”.
       Corpul uman se găseşte, pe scara mărimilor, la jumătatea drumului dintre atom şi stea . În realitate, mărimea sau micimea noastră spaţială nu are nici o importanţă. Căci ceea ce e specific în noi înşine, nu are dimensiuni fizice. Locul pe care îl ocupăm în lume, cu siguranţă că nu depinde de volumul nostru . O mai însemnată creştere a staturii noastre ar scădea intensitatea schimburilor noastre chimice. Ea ne-ar răpi, fără îndoială, o parte din repeziciunea percepţiilor şi din agilitatea noastră . Căci simple modificări ale volumului nostru pot să aducă modificări adânci în activităţile noastre fiziologice şi mintale. În general, indivizii cei mai sensibili, cei mai ageri şi cei mai rezistenţi nu sunt mari. De asemenea şi oamenii de geniu.
       Părinţii creştini n-au încetat să aducă laudă bunului Dumnezeu pentru alcătuirea minunată a trupului. Ei se minunau în faţa făpturii pentru mulţimea mădularelor lucrătoare în linişte, pentru frumuseţea feţei, pentru starea verticală şi altele.
       Încoace spre secolele noastre, anatomiştii au luat în vârful bisturiului fiecare colţ al trupului omenesc.
       Cunoaşterea alcătuirii şi funcţiilor organismului este un proces lung, istoric. În antichitate, medicii egipteni aveau unele date asupra alcătuirii corpului omenesc datorită experienţei căpătate în practica îmbălsămării. Textele unor papirusuri arată că existenţa vertebrelor, tendoanelor, muşchilor, nervilor, organelor toracice şi abdominale, creierului, meningelor şi lichidului cefalorahidian era cunoscută încă cu 1500 de ani înaintea erei noastre .Totuşi, metoda principală de cunoaştere a anatomiei omului a fost şi a rămas disecţia. Dar studiul cu ochiul liber al corpului omenesc trebuia depăşit, deoarece elementele anatomice de bază, atât la om, cât şi la celelalte vieţuitoare, animale şi vegetale, sunt celule care, în cea mai mare parte, sunt invizibile cu ochiul liber. Primele structuri celulare au fost văzute abia după descoperirea microscopului, în secolul al XVII-lea.
       Descoperirea celulei a contribuit la demonstrarea unităţii lumii organice tocmai prin existenţa acestui element comun. Prima structură celulară a fost pusă în evidenţă la plante în 1665, de R. Hooke, fizician englez, care a perfecţionat microscopul si 1-a utilizat cel dintâi la studiul organismelor animale şi vegetale .
       Progresul impetuos pe care 1-a înregistrat medicina în ultimul secol a dus la cunoaşterea în adâncime atât a structurii, cât şi a funcţiilor organismului omenesc. De exemplu, astăzi putem urmări pe ecrane cinematografice sau de televiziune la mărimi considerabile forma, mişcările şi funcţiile celulelor vii din organism sau cultivate în medii speciale.

       Celula este forma fundamentală de organizare a materiei vii, fiind elementul anatomic, fiziologic, genetic şi de reproducere al tuturor organismelor animale şi vegetale. Ea este capabilă să îndeplinească funcţiile de bază ale vieţii: schimb de substanţe cu mediul înconjurător, excitabilitate, mişcare, reproducere.
       Numărul celulelor din organismul omenesc este incalculabil. De exemplu se apreciază că scoarţa cerebrală, cu o suprafaţă de circa 2000 cm² şi o grosime de 2,5 mm, are peste 14 miliarde de celule nervoase. Sau în cei 5 litri de sânge din organismul uman ar fi aproximativ 30 mii de miliarde de globule roşii şi 50 de miliarde de globule albe .
       Dimensiunile şi forma celulelor sunt foarte variate. În general, celulele sunt de dimensiuni microscopice, adică sub limita vizibilităţii cu ochiul liber. Totuşi ovulul, cea mai mare celulă din corpul omenesc, are a 5-a parte dintr-un milimetru şi poate fi văzut cu ochiul liber. Forma celulei este în legătură cu poziţia şi cu funcţia pe care o îndeplineşte; se pot distinge celule sferice, ovale, cubice şi fusiforme.

       Fiecare celulă este o structură organizată, a cărei activitate este în întregime controlată de nucleu; fiecare tip de celulă este programat pentru a juca un rol precis în corp. Acest centru de comandă conţine ADN-ul, adică toate informaţiile utile funcţionării şi dezvoltării celulare.
       În afara nucleului se află citoplasma, care conţine multe structuri mărunte. Acestea sunt implicate în producerea energiei celulei, distrugând reziduurile şi producând noi substanţe de care corpul are nevoie . Întreaga celulă este înconjurată de o membrană celulară .        Trei miliarde de celule ,,mor” în corpul nostru în fiecare minut .
       Oare aşa era şi înainte de căderea protopărinţilor noştri? Sau poate această ,,moarte” celulară a intervenit după cădere, odată ce Dumnezeu i-a îmbrăcat pe oameni în ,,hainele de piele” – caracterul pătimitor – ceea ce înseamnă o ,,îngroşare” a trupului ?
       Personal aş înclina să cred că ea putea exista şi înainte de cădere. De fapt nu e o moarte propriu- zisă (dispariţie) căci Dumnezeu ,,toate câte a făcut… erau bune foarte” (Fac. 1, 31). Organismul nostru este dotat cu un proces de reînnoire celulară care funcţionează continuu pentru a conserva – aproximativ – acelaşi număr de celule. Nici o celulă, fără excepţie, nu moare. Când ajunge la capătul vieţii, ea se împarte în două celule-fiice dotate cu un patrimoniu genetic identic cu al său. Acest proces de diviziune se numeşte mitoză. Fiecare celulă se împarte, la rândul său, în două celule-fiice, dotate cu un patrimoniu genetic identic cu al celulei-mamă. În timpul formării celulelor reproducătoare, celula-mamă suferă o meioză: este vorba de două diviziuni succesive care produc patru celule sexuale sau gameţi .
       Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei sale ( Înţ. lui Solomon 2, 23 ). Aşa că, prin creaţie, omul este chipul lui Dumnezeu fiind chemat, încă de la început, ca prin voinţă liberă, să realizeze şi asemănarea cu Dumnezeu (Fac. 1, 26- 27) . Omul este chemat deci, la o permanentă înnoire iar această înnoire este înscrisă în însăşi codul nostru genetic. Ştim că ne schimbăm, că nu suntem identici cu ceea ce eram altădată, şi totuşi că suntem aceeaşi fiinţă , căci prin diviziune, deşi celulele-fiice au o identitate morfo-funcţională cu celulele-mame, din punct de vedere al regularităţii sunt şi diferite – suntem în faţa unei noutăţi la nivelul fiecărei celule. Din acest punct de vedere suntem în permanenţă făpturi noi. Organismul cunoaşte o continuă reînnoire a fiecărei molecule constituente. S-a spus cu drept cuvânt că nici una din miliardele de celule ale corpului nu are vârsta individului respectiv (cu excepţia anumitor celule nervoase) ; ele se reînnoiesc mereu.
       Heraclit spunea că ,,totul curge – nimeni nu se scaldă de două ori în acelaşi râu”. Adică nimeni nu apare de două ori identic în faţa lui Dumnezeu, a lui însuşi şi în faţa lumii. Fiecare din noi, biologic şi sufleteşte, evoluăm, ne modificăm, de fapt ne înnoim în permanenţă. În raport cu fiecare din aceste modificări se vede acţiunea creatoare a lui Dumnezeu care ne modelează din nou din ce am fost. Numai aşa putem înţelege ,,creaţia virtuală” despre care vorbea Sf. Grigorie de Nyssa . Se poate vorbi astfel de un ,,evoluţionism creştin” ce pune în evidenţă lucrarea creatoare a lui Dumnezeu .

       Diferenţierea celulară, rezultat al diviziunii fiziologice a muncii între celulele organismului, determină asocierea celulelor în ţesuturi, organe, sisteme şi aparate.
        Ţesuturile sunt asocieri ale mai multor elemente anatomice care au structură, formă şi origine comune. Se disting patru categorii de ţesuturi:
               -ţesutul epitelial, care formează învelişul organismului (intrând în alcătuirea straturilor externe ale pielii) sau căptuşeşte unele organe, având şi rol secretor (aparat respirator, digestiv, urinar, genital etc.);
               -ţesutul   conjunctiv, din care seformează şi ţesutul osos, cartilaginos şi sângele;
               -ţesutul   muscular   (striat şi neted), cu rol contractil;
               -ţesutul nervos.
       Organele. Un organ este un complex anatomic, cu o anumită formă, structură şi funcţie, compus din mai multe ţesuturi, dintre care unul predomină. De exemplu, muşchiul este un organ şi reuneşte ţesutul muscular, conjunctiv şi nervos — dar predomină ţesutul muscular. La fel sunt alcătuite şi alte organe: ficatul, stomacul, splina, rinichiul etc.
       Sistemele sunt grupe de organe cu structura asemănătoare şi care îndeplinesc aceleaşi funcţii (sistemul nervos, sistemul muscular).
       Aparatele sunt formate dintr-un grup de mai multe organe diferite din punct de vedere morfologic, care contribuie la îndeplinirea unei funcţii comune. De exemplu, aparatul digestiv este format din gură, dinţi, faringe, esofag, stomac, intestine, glande salivare, ficat, pancreas. Fiecare din acestea, luate în parte, au funcţii diferite şi sunt deosebite din punctul de vedere al alcătuirii lor, însă participă împreună la actul digestiei.
       Organizarea corpului nostru nu seamănă însă cu montarea unei maşini. O maşină se compune din multe piese separate. Odată piesele adunate, maşina e simplă. E organizată, ca şi fiinţa vie, pentru o funcţie determinantă. Ca şi ea, e în acelaşi timp simplă şi complexă. Dar e la origine complexă şi apoi simplă. Dimpotrivă, fiinţa umană e la origine simplă şi apoi complexă. Ea se compune întâi dintr-o singură celulă. Această celulă se desparte în alte două, care se despart la rândul lor, şi despărţirea continuă la nesfârşit. În cursul acestui proces de complicaţie structurală, embrionul păstrează simplitatea funcţională a oului. S-ar zice că celulele păstrează amintirea unităţii lor originale chiar când au devenit elementele unei nenumărate mulţimi. Ele cunosc dinainte funcţiunile care le sunt atribuite în ansamblul organismului. Dacă, timp de câteva luni cultivăm celulele epiteliale afară din animalul din care provin, ele se aşează tot în mozaic, ca pentru a acoperi o suprafaţă. Leucocitele ţinute în borcane, înghit microbi şi globule roşii, cu toate că nu mai trebuie să apere corpul împotriva incursiunilor acestor străini. Cunoaşterea înnăscută a rolului pe care trebuie să-1 joace în ansamblu este un mod de a fi al elementelor corpului.
       Celulele izolate au ciudata putere de a reproduce, fără direcţie sau scop, edificiile care caracterizează organele. Dacă câteva globule roşii dintr-o picătură de sânge aşezată într-o plasmă lichidă, se scurg târâte de greutate şi formează un mic pârâiaş, în jurul lui se adună numaidecât maluri. Aceste maluri se acoperă apoi de filamente de fibrină. Şi pârâul devine un tub prin care trec globulele roşii ca printr-un vas sanguin. Apoi, leucocitele vin să se întindă pe suprafaţa acestui tub, îl înconjoară cu prelungirile lor, şi îi dau aspectul unui capilar înzestrat cu celule contractile. Astfel, câteva globule sanguine formează un segment de aparat circulator, cu toate că nu există nici inimă, nici circulaţie, nici ţesuturi de irigat.
       Celulele seamănă cu albinele care-şi construiesc alveolele geometrice, îşi fabrică mierea, îşi hrănesc embrionii, ca şi cum fiecare din ele ar şti matematica, chimia, biologia, şi ar lucra în interesul întregii comunităţi. Această tendinţă de a forma organele prin elementele lor constitutive e, întocmai ca aptitudinile sociale ale insectelor. Ea nu se poate explica cu ajutorul conceptelor noastre actuale, dar ne ajută să înţelegem cum se organizează corpul viu.
       Un organ se construieşte cu procedee care par foarte ciudate spiritului nostru. El nu cere un aport de celule aşa cum ar cere o casă un aport de materiale. Nu e o construcţie celulară. Fără îndoială, se compune din celule, aşa cum o casă se compune din cărămizi. Dar el răsare din aceste celule, ca şi cum casa s-ar naşte dintr-o cărămidă. O cărămidă care s-ar apuca să fabrice alte cărămizi, folosind apa râului, sărurile minerale pe care le conţine şi gazele din atmosferă. Apoi, aceste cărămizi s-ar aduna în ziduri, fără să aştepte planul arhitectului şi sosirea zidarilor. Tot ele s-ar transforma şi în geamuri pentru ferestre, în ardesii pentru acoperiş, în cărbuni pentru încălzit, în apă pentru bucătărie. Într-un cuvânt, un organ se dezvoltă prin procedeele folosite de zâne în poveştile care se spuneau odinioară copiilor. El e făcut din celule care parcă ar cunoaşte clădirea viitoare, şi care sintetizează pe socoteala mediului interior, planul de construcţie, materialele şi lucrătorii .

Sistemul locomotor are ca funcţie principală mişcarea şi este alcătuit din sistemul osos ( componenta pasivă) şi sistemul muscular ( componenta activă).

       Scheletul este elementul de susţinere a organismului uman şi reprezintă aproximativ o cincime din greutatea organismului . Solide şi uşoare,   cele 206 oase care îl compun au o formă adaptată la rolul fiecăruia şi la mediul înconjurător . Coastele sunt suple şi uşoare şi, în timp ce protejează organele vitale, permit ridicarea şi expansiunea toracelui în timpul respiraţiei. Oasele noastre sunt tot atâtea puncte de fixare pentru muşchi, care le utilizează pentru a mişca diferitele părţi ale corpului.
       Craniul este incontestabil unul dintre grupurile de oase cele mai importante ale scheletului: format din oase plate cu grosime de aproximativ un centimetru, adăposteşte creierul. La naştere, acest ansamblu este compus din oase separate, care nu sunt legate decât prin fontanele, membrane suple şi cartilaginoase. Progresiv, până la aproximativ doi ani, aceste membrane se osifică pentru a forma viitorul craniu al adultului.
       Cele 22 de oase ale craniului se împart în două grupe: oasele craniene şi oasele faciale.
       Cutia craniană este formată din opt oase: patru sunt simetrice - oasele parietale şi oasele temporale; celelalte patru sunt asimetrice - osul frontal, osul occipital, osul sfenoidal (la nivelul pomeţilor) şi osul etmoid (situat între cavitatea nazală şi orbită).
       Oasele faciale conţin paisprezece oase: mandibula şi vomerul (partea superioară a peretelui nazal), oasele şi apofizele zigomatice (sau os malar), nazale, „streşinile" lacrimale şi oasele boltei palatine, care sunt perechi. Partea inferioară a feţei este formată, în principal, din mandibula în formă de U, care este, de altfel, singura parte mobilă a capului. Toate oasele craniului sunt legate între ele prin suturi, compuse dintr-un ţesut fibros, care le asigură coeziunea.
       Întreaga greutate a scheletului -aproximativ 16 kg pentru un om cântărind 80 kg - este susţinută de coloana vertebrală dorsală a corpului uman. Compusă din 26 de oase-vertebre, în lungime de aproape 70 cm, aceasta se împarte în cinci părţi: şapte vertebre cervicale care formează gâtul, douăsprezece vertebre dorsale (partea de sus a spatelui) pe care se articulează coastele, cinci vertebre lombare (partea inferioară a spatelui) care susţin întreaga masă viscerală. Următoarele cinci vertebre sunt sudate între ele şi formează sacrul , care se articulează cu oasele iliace pentru a constitui bazinul. Ultimele vertebre, atrofiate, se unesc într-un os unic, denumit coccis.

       Între fiecare vertebră se află câte un disc cartilaginos (ca o perniţă) care amortizează şocurile, în special cele produse de mişcările de locomoţie. Vertebrele sunt legate unele de altele prin ligamente care le menţin aliniate. În afara rolului său în susţinerea şi flexibilitatea scheletului, coloana vertebrală protejează măduva spinării, care se găseşte în interiorul unui canal situat în centrul său.
       Cutia toracică este compusă din 12 perechi de coaste fixate de vertebrele toracice, denumite vertebre dorsale. Cele şapte perechi de coaste superioare sunt adevăratele coaste, iar perechile a 8-a, a 9-a şi a 10-a sunt denumite falsele coaste. Toate ajung în faţă, la stern. Ultimele două perechi sunt denumite flotante pentru că nu se articulează de stern.
       Scheletul membrelor este legat de trunchi prin structuri denumite centuri osoase. Centurile scapulare sunt asociate membrelor superioare, iar centurile pelviene, membrelor inferioare. Oasele acestor membre sunt adaptate mişcărilor de manevrare şi de rotaţie.
       Oasele membrelor superioare ale scheletului permit omului să beneficieze de un vast câmp de mişcare. Fiecare membru superior conţine 30 de oase care se repartizează între braţ, antebraţ şi mână. Humerusul este unicul os al braţului; radiusul şi cubitusul formează antebraţul. Mâna este compusă din oasele carpului (articulaţia pumnului şi baza palmei), din metacarp (palmă) şi din falange (degete).
       Oasele membrelor inferioare susţin corpul. Din această cauză sunt mai solide decât cele ale membrelor superioare. Repartiţia oaselor este asemănătoare cu cea a membrelor superioare. Femurul este unicul os al coapsei; tibia şi peroneul constituie gamba. La articulaţia dintre coapsă şi gambă există un os suplimentar, rotula.
       Piciorul este compus din oasele tarsului, din metatars şi din falange, ceea ce reprezintă un total de 26 de oase care susţin întreaga greutate a corpului. În poziţie ortostatică, masa corpului se repartizează în picioare. Forma lor în arc de boltă permite o bună repartizare a greutăţii corporale. Jumătate din greutate se sprijină pe partea anterioară, constituită de oasele metatarsului şi de falange, iar cealaltă jumătate pe oasele gleznelor sau ale tarsului. Scheletul omului şi cel al vertebratelor în general răspunde astfel perfect diferitelor funcţii de protecţie, de locomoţie şi de manevrare.
       Oasele participă deplin şi la funcţia nutritivă a corpului uman. Ele conţin numeroase săruri minerale care pot fi puse la dispoziţia organismului în caz de carenţă. Sângele care circulă prin minusculele vase din interiorul osului transportă aceste săruri minerale spre organele care au nevoie de ele .

       Corpul uman are aproximativ 700 de muşchi, care reprezintă 40% din masa corpului.
       După funcţie, localizare sau natura fibrelor se disting trei tipuri de muşchi: muşchi striaţi, muşchi netezi şi muşchiul cardiac.
       Muşchii striaţi sunt cei mai numeroşi: peste 600. Termenul ,,striat" provine din aspectul zebrat, la microscop, al fasciculelor de fibre musculare. Aceşti muşchi sunt denumiţi scheletici, pentru că sunt legaţi direct de oase prin tendoane - o structură de asemenea fibroasă, rezistentă la întinderi - care pun în acţiune articulaţiile. Capacitatea lor de a alterna cu rapiditate contracţia si relaxarea le permite realizarea de mişcări multiple. Acest tip muscular este denumit şi ,,voluntar’’, aflându-se sub controlul conştient al creierului.
       Fiecare fibră musculară este conectată la creier prin intermediul unui nerv, iar comenzile acestuia sunt transmise prin influxuri nervoase. Impulsul nervos transmis la fibrele musculare antrenează o cascadă de reacţii chimice care, la rândul lor, produce contracţia muşchiului.

       Muşchii capului, care dau expresia feţei, sunt mici şi sunt inseraţi în ţesuturi moi cum e pielea. Ei permit astfel surâsul , închiderea şi deschiderea ochilor şi a gurii. Patru perechi de muşchi servesc masticaţiei. Limba este prevăzută cu fibre musculare care se curbează şi se pliază pentru masticaţie şi pentru vorbire.
       Muşchii profunzi ai toracelui sunt implicaţi în respiraţie. Trei straturi de muşchi foarte scurţi formează peretele toracelui. Intercostalii externi permit cutiei toracice să se ridice în cursul unei faze denumite inspiraţie; intercostalii interni vor reduce volumul toracelui în timpul expirului.
       Un înveliş situat sub pielea gambei, aponevroza profundă, îmbracă precum un ciorap toţi muşchii membrului şi împiedică umflarea lor exagerată în timpul eforturilor fizice.
       Muşchii gambei acţionează asupra gleznei şi a degetelor de la picioare. Muşchii plantari contribuie la flexia, extensia şi aducţia degetelor picioarelor.
       Bărbaţii au o masă musculară mai mare decât femeile .
       Majoritatea muşchilor netezi sunt localizaţi în pereţii organelor cavitare ca stomacul, vezica urinară sau vasele sanguine. Spre deosebire de muşchii scheletici, fibrele lor nu sunt striate. Aceşti muşchi sunt în mare parte controlaţi de creier, în mod inconştient, din această cauză fiind denumiţi muşchi „involuntari". Contracţiile lor, lente şi regulate, nu necesită nici un repaus, spre deosebire de muşchii scheletici. Întrerupte de relaxări, contracţiile exercită presiuni asupra organului şi asigură astfel progresia substanţelor pe care acesta le conţine (progresia alimentelor în tubul digestiv, de exemplu). Alţi muşchi netezi controlează diametrul pupilei, mişcarea diafragmei...
       Muşchiul cardiac alcătuieşte pereţii inimii. Numit şi miocard, are nevoie de o alimentare sanguină importantă care este asigurată de arterele coronare. Acest muşchi este compus din fibre striate deosebite, strâns legate între ele, ale căror contracţii ritmează bătăile inimii. Miocardul aparţine categoriei muşchilor involuntari şi poate, de altfel, să se contracte în afara oricărei stimulări nervoase.

Omul trăieşte pe fundul unui imens ocean de aer — atmosfera — adânc de cel puţin 100 de kilometri. Pe suprafaţa pielii omului, care măsoară aproximativ 1,5 m2, atmosfera exercită o presiune de 15 000 kg. Această presiune nu ne turteşte însă şi nici măcar nu o simţim, deoarece gazele din aer care au pătruns în sânge şi în ţesuturi fac în aşa fel ca în corpul omenesc să existe aceeaşi presiune cu cea din exterior.
Aerul este un amestec de gaze: azot 79%, oxigen 20°/o, gazenobile (argon, heliu, neon) 1%, bioxid de carbon 0,03°/o şi urme de amoniac. Din acest amestec, organismul utilizează numai oxigenul, de care are nevoie în procesele vitale. Ca să poată să folosească oxigenul din atmosferă, să-1 introducă în organism şi să elimine gazele rezultate din arderi, omul dispune de aparatul respirator, format din căile aeriene superioare (nasul, faringele şi laringele) şi căile aeriene inferioare (traheea, bronhiile şi alveolele pulmonare).

       Primul organ prin care trece aerul inspirat este nasul. Cavităţile nasului, căptuşite cu o membrană mucoasă bogată în vase de sânge, joacă rolul unui radiator. În drumul de la nări până la amigdale, aerul poate să se încălzească cu 30°. Numeroasele glande mucoase, comunicarea nasului cu ochii (scurgerea lacrimilor în nas) şi alte mecanisme asigură permanenta umezire a aerului. Nasul constituie şi un filtru eficace: perii de la intrarea nărilor, firişoarele fine de pe suprafaţa mucoasei, precum şi mucusul secretat reţin particulele de praf şi microbii, purificând aerul. Mucoasa tuturor căilor aeriene până la alveole este acoperită cu cili, niştefirişoare fine dispuse ca un covor, care au o mişcare vibratilă continuă de la interior spre exterior, în ritm de 12 mişcări pe secundă, asemănându-se cu un lan de grâu, bătut de vânt. Acest covor de cili deplasează corpurile străine fine şile elimină cu o forţă nemaipomenită: 1 cm2 de cili vibratili ridică în fiecare minut 6 g cu 1 mm, putând să urnească chiar o greutate de 360 g. Se înţelege importanţa deosebită a acestor sisteme de „curăţire", dacă ne gândim că în fiecare minut omul inspiră câteva milioane de particule de praf. Numai briza care bate dinspre mare este lipsită de praf. În schimb, chiar pe vârful munţilor, la fiecare inspiraţie pătrund 10000 de particule, iar în aerul din oraş, numărul acestora creşte la 5 miliarde. În prezent, un locuitor din mediul urban introduce în aparatul lui respirator, în cursul vieţii, 50 kg praf, cantitate care este până la de zeci de ori mai mare în profesiunile în care inhalarea pulberilor este accentuată (mineri, măturători, cioplitori în piatră, fochişti, muncitori cu ciment). În măsura în care o dată cu praful pătrund în nas şi microbi, firişoarele şi mucusul (care este antiseptic) reţin şi omoară germenii, nasul constituind cea mai bună barieră naturală împotriva infecţiilor, sterilizând considerabil aerul care se duce spre plămâni. Nasul reglează reflex reacţia aparatului respirator faţă de aerul atmosferic.
       Din nas, aerul trece prin faringeaflat în regiunea în care căile respiratorii se despart de cele digestive, acolo unde cavitatea nazală comunică cu cavitatea bucală. Între faringe şi trahee, la capătul superior al acesteia din urmă se află un aparat format din cartilaje, oscioare şi muşchi, laringele, care se astupă cu un căpăcel când înghiţim şi se deschide când respirăm. Graţie unor coarde fine, dispuse în calea aerului, laringele este şi organul vocii.
       Sub laringe se află un tub lung de circa 15 cm, format din inele cartilaginoase, denumit trahee. În partea inferioară, cam în dreptul inimii, traheea se bifurcă în cele două bronhii, care la rândul lor se ramifică, aidoma unui arbore, în aproape 25 de milioane de rămurele din ce în ce mai înguste, pună la diametrul de 0,5 mm. Aceste canale sunt căptuşite cu o membrană (mucoasă) care are în grosimea ei glande ce secretă mucus. Mucoasa este acoperită cu cilii despre care am amintit, iar peretele canale-lor conţine fibre musculare, care permit să se modifice calibrul acestor conducte. Fiecare rămurică se desparte ca perii unei pensule în 12—20 de ramuri terminale, la capătul cărora se află alveolele pulmonare, nişte cămăruţe dispuse pe ramurile terminale ca boabele de struguri pe un ciorchine.
       Canalele aeriene din ce în ce mai înguste (bronhii, bronhiole) şi alveolele formează ţesătura fină a plămânului, care este un organ ca un burete, un schelet de fibre elastice plin cu aer şi vase de sânge aşezat în cuşca toracică. Atât plămânul drept (format din trei lobi), cât şi cel :stâng (format din doi lobi) sunt înveliţi într-o dublă foiţă subţire, pleura. În mod normal, aceste foiţe sunt aderente, una dintre ele învelind plămânii, iar cealaltă căptuşind toracele. Ele fac ca plămânii să fie solidari în mişcări cu toracele şi diafragmul. Prin dilatarea toracelui şi lăsarea diafragmului plămânii se umflă ca o armonică şi aerul atmosferic pătrunde în alveolele destinse (inspiraţie), iar prin îngustarea toracelui şi ridicarea boltei diafragmului, aerul este dat afară din plămâni (expiraţie).
       O dată cu căile aeriene se ramifică şi marile artere, care aduc de la inimă la plămâni sângele conţinând bioxidul de carbon, şi venele, care duc de la plămâni spre inimă sânge cu oxigen. Vasele de sânge se despart, de asemenea, în milioane de rămurele şi, împreună cu ramurile terminale ale arborelui respirator, se desfac în vase capilare sangvine, care îmbracă cele aproximativ 400 de milioane de alveole ca ţesătura plasei cu care se fac târguielile. Globula roşie din sânge se plimbă în jurul unei alveole timp de o secundă, în care pe de o parte ea fixează oxigenul din aerul atmosferic aflat în alveolă, spre a-1 duce ţesuturilor, iar pe de altă parte descarcă bioxidul de carbon (rezultat al arderilor din organism) în aerul din alveolă, care urmează să fie eliminat în aerul atmosferic prin expiraţie.
       Într-o inspiraţie profundă, cele 400 de milioane de alveole ajung până la 400 m2, suprafaţă prin care se fac schimburile gazoase între atmosferă şi organism. De obicei, plămânii sunt umpluţi cu circa 3 litri de aer, la care se mai adaugă 0,5 litri la o inspiraţie obişnuită. Aceasta înseamnă că în mod normal 1/6 din aerul plămânilor se primeneşte. Omul în repaus ventilează prin plămâni aproximativ 8 litri de aer pe minut, iar cel care aleargă, 50 litri pe minut. În 24 de ore, omul ventilează cam 20 000 litri de aer, cifră care variază cu activitatea şi cu tipul constituţional.
       În sistemul nervos central şi anume în bulb, se află centrul nervos care comandă şi reglează mişcările respiraţiei prin nervii ce se distribuie în musculatura toracelui, motorul mişcărilor respiratorii. Prin voinţă putem să accelerăm sau să încetinim mişcările respiratorii; în realitate însă, centrul respirator este excitat automat de o serie de factori, printre care cei chimici (oxigenul şi bioxidul de carbon) sunt cei mai importanţi. Introducând numai oxigen în sângele unui animal, mişcările respiratorii încetează; animalul nu poate să mai respire, deoarece centrul lui respirator nu mai trimite comenzi spre musculatura toracelui.

       La fel ca oxigenul pe care îl respirăm, alimentele pe care leingerăm sunt vitale. Alimentaţia conţine elementele nutritive esenţiale: glucidele (sau zaharurile), lipidele (sau grăsimile), proteinele, apa, vitaminele şi sărurile minerale.      Toate substanţele prezente în alimente sunt utilizate de organism, care extrage molecule asimilabile. Celulele noastre au, cert, capacitatea de a crea noi molecule, pornind de la substanţe deja prezente în organism, aşa a fost probabil până la căderea protopărinţilor noştri dar după aceea, această activitate de sinteză este limitată şi insuficientă pentru buna funcţionare a organismului.
       Rolul nutrimentelor în organism este diferit . Glucidele şi lipidele sunt folosite ca sursă de energie propriu-zisă, fiind deci substanţe cu rol energetic. Spre deosebire de acestea, protidele au rolul de a repara uzura continuă a ţesuturilor care compun organismul, adică un rol plastic. Este de la sine înţeles că hrana trebuie să aducă organismului tot atâta energie, cât consumă acesta. Când hrana este sub necesităţi, organismul, spre deosebire de o maşină în criză de combustibil, nu se opreşte. Oprirea „maşinii umane" este incompatibilă cu viaţa. În aceste condiţii, organismul îşi menţine numeroasele funcţii, suplinind hrana cu propriile lui rezerve de combustibil, care sunt grăsimile acumulate în corpul nostru. Când şi acestea au fost consumate urmează să fie arse propriile ţesuturi. În acest din urmă caz însă, organismul îşi încetineşte „ritmul vital" flacăra arde mai încet, pâlpâind, în scopul economisirii unui combustibil scump şi pe sfârşite. De aceea semnele cele mai izbitoare ale insuficienţei raţiei alimentare sunt pe de o parte slăbirea în greutate şi pe de alta oboseala şi scăderea puterii de muncă.
       La polul opus acestei situaţii, când hrana este prea bogată, organismul începe prin a risipi combustibilul suplimentar: flacăra cu care comparăm viaţa arde mai viu. Dacă raţia alimentară continuă să depăşească cheltuielile în energie ale organismului, atunci acesta începe să facă rezerve şi stochează sub formă de grăsime excedentul de hrană, ceea ce se traduce prin îngrăşare.
       Se desprinde deci ideea că există, în ceea ce priveşte hrana, un optim cantitativ care corespunde, cu precizie aproape matematică, cheltuielilor organismului.
       Pentru a-şi îndeplini rolurile, hrana suferă o serie de transformări, pe care le grupăm în două etape: digestia, adică prefacerile suferite de alimente în tubul digestiv; metabolismul, adică transformările suferite de substanţele nutritive, după ce au fost absorbite din tubul digestiv şi până la încorporarea lor în propriile noastre ţesuturi sau până la arderea lor şi eliminarea resturilor nefolositoare rezultate din această ardere.
       Organismul cunoaşte o continuă reînnoire a fiecărei molecule constituente. S-a spus cu drept cuvânt că nici una din miliardele de celule ale corpului nu are vârsta individului respectiv (cu excepţia anumitor celule nervoase); ele se reînnoiesc mereu .
       Aproximativ 50 de molecule vitale, cum este glucoza, nu pot fi obţinute decât prin alimentaţie.
       Care sunt caracteristicile acestor substanţe nutritive? Aproape toate glucidele pe care le consumăm provin din vegetale, cu excepţia lactozei conţinute în lapte şi a glicogenului prezent în carne. Glucidele sunt clasificate în două mari categorii: zaharurile simple sau rapide şi zaharurile complexe sau lente .
       Celulele organismului nu utilizează zaharurile decât sub formă de glucoză. Lanţurile lungi de glucide complexe trebuie deci să suporte, în timpul digestiei, o degradare enzimatică pentru a fi descompuse în glucide mai simple. Glucoza obţinută este utilizată pentru producerea ATP (adenozin trifosfat) -rezerva energetică - o moleculă indispensabilă nevoilor energetice ale celulelor, sau stocată sub formă de glicogen în muşchi şi ficat. Concentraţia de glucoză din sânge (sau glicemia) este reglată cu fineţe de organism. Când glucidele nu sunt prezente în cantitate suficientă în alimentaţie (sub 50 g pe zi), sunt consumate lipide şi proteine. O serie de reacţii biochimice le transformă atunci în glucoză.
       Ca şi glucidele, lipidele sunt o importantă sursă de energie pentru corp. Ele conţin în principal acizi graşi, care se împart în acizi graşi saturaţi, ce se găsesc de exemplu în carne şi produsele lactate, şi acizi graşi nesaturaţi, care provin din vegetale (uleiuri) în marea lor majoritate, dar şi din carnea de peşte.
       O alimentaţie echilibrată trebuie să furnizeze cele două tipuri de acizi graşi.
       Proteinele trebuie şi ele să figureze în meniurile noastre, pentru că unele dintre componentele lor, acizii aminaţi, sau „esenţiali”, nu pot fi sintetizaţi de celule. Proteinele ingerate sunt fragmentate în acizi aminaţi şi asimilate de celulele corpului, care utilizează acizii aminaţi pentru a elabora propriile sale proteine. Proteinele de origine animală, prezente în ouă, carne sau lapte, conţin cea mai mare cantitate de acizi aminaţi esenţiali , de aceea nu-i pot înţelege pe vegetarieni. Cerealele, soia şi leguminoasele sunt vegetalele cele mai bogate în proteine.
       Vitaminele sunt substanţe organice indispensabile pentru buna funcţionare a organismului. Până în prezent au fost inventariate 13. Ele sunt repartizate în două grupe: vitaminele hidrosolubile sau solubile în apă (C, B1, B2, B5, B6, B8, B12, PP) şi vitaminele liposolubile sau solubile în grăsimi (A, D, E şi K). Unele dintre ele, ca de exemplu vitamina D, sunt sintetizate în cantitate insuficientă de organism şi trebuie deci completate prin alimentaţie.
       Sărurile minerale iau parte la numeroase reacţii biochimice. Fosforul, calciul, sodiul, potasiul şi magneziul sunt elemente minerale majore, spre deosebire de fier, zinc, mangan, cupru, iod şi litiul grupate sub denumirea de elemente minore . lată de ce acestea din urmă sunt denumite oligoelemente.

Organele sistemului digestiv

       Sistemul digestiv are carol transformarea alimentelor şi degradarea lor în   glucide, lipide, proteine şi alte substanţe sub o formă asimilabilă.
       Totul începe în cavitatea bucală, vestibul al aparatului digestiv. Dinţii încep procesul de degradare a alimentelor printr-o acţiune mecanică. Glandele salivare impregnează cu salivă alimentele zdrobite ; acestea conţin o enzimă, ptialina, care începe digerarea glucidelor. Limba le împinge spre partea posterioară a gurii. Hrana, mestecată şi fragmentată, este transformată astfel într-o pastă. Acest „bol alimentar" este apoi înghiţit. Trece prin „istmul" amigdalelor, apoi prin faringe şi coboară prin esofag, ajutat de mişcările ritmate - sau peristaltice - ale peretelui acestui conduct. Bolul alimentar este astfel dirijat spre stomac . Odată ajunsă în punga stomacală , hrana este amestecată cu sucul gastric, care conţine o cantitate importantă de acid clorhidric. Acesta sterilizează alimentele, distrugând bacteriile, şi activează enzime ca pepsinogenul, secretat de glandele gastrice, care se transformă în pepsină şi atacă proteinele alimentare. Cheagul (labfermentul) este un alt constituent al sucului gastric, care coagulează laptele. Toate aceste elemente activează digestia gastrică, care durează două- patru ore, după natura principiilor nutritive. Alimentele sunt impregnate cu suc gastric şi sunt împinse de micile mişcări ale musculaturii groase a stomacului. Când sunt aproape dizolvate şi formează o pastă omogenă, denumită chim, progresează în partea inferioară a stomacului.

       Chimul depăşeşte apoi pilorul, muşchi inelar care se deschide ca o diafragmă, scurgându-se spre intestine . În duoden, prima parte a intestinului subţire, pătrund întâi alimentele devenite lichide. Bila şi secreţiile pancreatice intră atunci în acţiune. Sintetizate de ficat (prin intermediul veziculei biliare) şi pancreas, ele se varsă în duoden şi continuă descompunerea chimului în fragmente chimice simple, pe care capilarele intestinului le vor putea absorbi. Glucidele cele mai complexe sunt transformate în zaharuri elementare, lipidele în acizi graşi, proteinele în aminoacizi simpli sau în lanţuri scurte de aminoacizi. Bila facilitează acţiunea enzimelor, lipazele, care emulsionează şi transformă grăsimile.
       O parte a chimului îşi urmează progresia, traversând intestinul subţire în ai cărui pereţi interiori există numeroase vilozităţi. Aceste protuberanţe bogat vascularizate absorb proteinele şi glucidele alimentare şi le direcţionează spre ficat, unde vor suferi o nouă transformare metabolică. Reziduurile alimentare pătrund apoi în intestinul gros. Depăşesc colonul, unde bacterii degradează glucidele complexe restante. În această etapă, o fracţiune importantă a apei şi a sărurilor minerale trece în circulaţia sanguină. Deshidratate, reziduurile sunt dirijate spre rect, unde sunt stocate, apoi sunt evacuate prin anus sub formă de fecale.
       Pentru o mai bună înţelegere, a se vedea schema de mai sus

Metabolismul-transformări de materie şi energie-

       Celulele corpului sunt mari consumatoare de energie. Grăsimile, zaharurile şi proteinele conţinute în alimente sunt transformate în substanţe chimice bogate în energie. Celulele recuperează pentru propriile lor nevoi o parte din această energie conţinută în legăturile intramoleculare. Metabolismul este caracterizat de reacţii de tip anabolic şi catabolic. Primele sunt reacţii de sinteză, celelalte sunt reacţii de degradare. Reacţiile anabolice sunt reacţii în care se sintetizează substanţe cu structuri complexe pornind de la molecule simple. Aminoacizii, de exemplu, se asociază între ei pentru a da naştere la proteine.
       Catabolismul se bazează pe principiul invers: elemente complexe sunt degradate în molecule mai simple.
       De exemplu, prin reacţii catabolice, tubul digestiv degradează hrana pentru a putea fi asimilată în organism.
       Reacţiile metabolice implică trei etape. În prima, alimentele sunt dizolvate în tubul digestiv cu ajutorul unor secreţii bogate în acizi şi enzime. Odată transformate în elemente chimice simple, apoi absorbite, ele sunt transportate de sânge (sau în limfă, dacă este vorba de corpuri grase) spre celulele ţesuturilor.
       Cea de a doua etapă are loc în interiorul celulelor. Elementele nutritive asimilate sunt transformate printr-o serie de reacţii anabolice şi catabolice în alte molecule.
Cea de atreia etapă implică numai reacţii catabolice şi are loc în mitocondrii, organite celulare care joacă rolul de centrală energetică.
       În mare, extragerea energiei conţinute în materialul nutritiv constă dintr-o oxidare cu ajutorul oxigenului atmosferic a produselor rezultate din digestie . Această oxidare se deosebeşte de o simplă ardere numai prin ritmul reacţiei. Este uşor de înţeles că o oxidare bruscă a carbonului sau hidrogenului conţinut în acizii graşi sau în glucoză ar fi incomparabilă cu materia vie, deoarece s-ar însoţi de o eliberare prea mare, explozivă, de energie care ar distruge ţesutul viu. S-a demonstrat experimental că descompunerea materialului nutritiv poate avea loc şi în afara organismului la temperatura corpului omenesc (37°), dar necesită în acest caz o aciditate atât de puternică a mediului, încât este incompatibilă cu viaţa. În aceste condiţii, descompunerea are loc abia după câteva luni de menţinere a moleculelor nutritive în condiţiile menţionate. Acelaşi proces se poate desfăşura în eprubetă la fel de repede ca în organism, dar necesită în acest caz o temperatură de peste 100° şi o presiune şi aciditate, de asemenea, incompatibile cu viaţa. Ajungem, aşadar, să înţelegem rostul enzimelor tisulare: ele mijlocesc printr-un proces catalitic reacţiile de descompunere a glucozei, aminoacizilor şi acizilor graşi aduşi cu hrana, făcând posibilă eliberarea treptată, totuşi relativ rapidă, a energiei conţinută în ele, printr-o oxidare ce are loc în condiţii de mediu, presiune şi temperatură compatibile cu viaţa celulară. În constituţia unei enzime intră, alături de o moleculă de natură protidică, o grupare activă, de cele mai multe ori una din vitaminele complexului B şi, de asemenea, substanţe minerale cu rol catalitic. Cum uzura enzimelor este mai mare decât a ţesuturilor propriu-zise, se înţelege ce importanţă are pentru refacerea acestora o hrană echilibrată, care să aducă nu numai lipide şi glucide, dar şi protide, vitamine şi săruri minerale în cantitate suficientă.
       Prefacerile treptate ale substanţelor nutritive provenite din hrană constau în esenţă, după cum am arătat, în oxidarea carbonului şi hidrogenului conţinute în alimente. Această oxidare „în scară" face ca, pe fiecare treaptă, să apară un produs mai oxidat şi totodată mai simplu decât glucoza, acizii graşi şi aminoacizii din care provin. În cele din urmă se ajunge la combinaţii din care organismul nu mai poate extrage energie: acestea sunt bioxidul de carbon şi apa, eliminate ca deşeuri ale „maşinii umane", prin plămâni şi rinichi. Comparaţia cu fumul scos de o sobă care arde cărbuni este sugestivă.
       Protidele, cuprinzând şi azot pe lângă carbon, hidrogen şi oxigen, din ele va rezulta în cele din urmă şi uree (în afară de bioxid de carbon şi apă), compus mai oxidat şi mai simplu decât aminoacizii absorbiţi din intestin.
       Iată, aşadar, cum atomii de carbon, hidrogen, oxigen şi azot conţinuţi în alimente vor străbate într-un ritm anumit ţesuturile organismului şi vor fi eliminaţi în aerul expirat şi în urină la câteva zile după ingestia alimentului din care provin.

Aparatul cardio-vascular

Prin procesele de nutriţie, ţesuturile şi organele primesc substanţe energetice din mediul extern pe care le folosesc şi apoi elimină resturile. Deci, aceste procese cer existenţa unui aparat care să asigure circulaţia rapidă a mediului intern, să înlocuiască materiile alimentare folosite de ţesuturi şi să elimine substanţele rezultate din metabolism, care devin toxice pentru organism. Volumul lichidelor care circulă în organism, comparat cu acela al organelor şi ţesuturilor, este foarte mic.
Un om are o cantitate de sânge care reprezintă aproximativ a 13-a parte din greutatea lui, sau ca proporţie cca. 8%. În schimb, un fragment de ţesut viu, cultivat într-un borcan, trebuie să aibă un volum de lichid egal cu de două mii de ori propriul lui volum, pentru a nu fi intoxicat în câteva zile de resturile propriei sale nutriţii; păstrând proporţia, pentru un corp omenesc, ar fi necesar circa 200 000 de litri de lichid nutritiv . Această necesitate este redusă la câţiva litri (5—6 l sânge şi 1,5 l limfă circulantă) prin existenţa şi funcţia aparatului circulator sanguin şi limfatic. Acestea pun sângele şi limfa în mişcare, le încarcă cu substanţele energetice pe care le duc la ţesuturi şi de la care transportă pentru a fi eliminate resturile metabolismului. Prin viteza pe care o au aceste medii circulante şi prin intervenţia plămânului şi rinichiului în funcţia de epurare, compoziţia fizico−chimică a lor nu este schimbată peste anumite limite constante.

Sângele-fluidul nutritiv şi protector-

       Sângele este un lichid roşu-strălucitor care străbate întregul sistem circulator. Îndeplineşte multiple funcţii, de la transportul substanţelor la protecţia organismului. Sângele este, înainte de toate, un vehicul, un vector de comunicare. El furnizează ţesuturilor irigate substanţele nutritive aduse de sistemul digestiv şi oxigenul de la plămâni. În plus, adună deşeurile şi le duce spre organele care le excretează, în vederea eliminării. Astfel, bioxidul de carbon produs de metabolismul celular este transportat spre plămâni pentru a fi evacuat; deşeurile azotate sunt filtrate de rinichi înainte de a ajunge în vezică.
       Sângele este, în plus, vectorul hormonilor , care participă la metabolismul şi la controlul organismului. Prin difuziunea sa în întreg organismul are, de asemenea, ca funcţie reglarea temperaturii corporale. Şi, datorită multiplelor proteine sanguine şi altor substanţe în soluţie, menţine constantă aciditatea ţesuturilor.
       Sângele este un ţesut conjunctiv complex, ale cărui celule sunt scufundate într-un lichid, plasma . Aceasta reprezintă 55% din volumul sanguin. Este compusă din 90% apă, restul fiind constituit din săruri minerale, glucide, lipide, proteine, vitamine şi hormoni - proteinele plasmatice, dintre care fibrinogenul este cel mai abundent.
       Celulele sângelui cuprind globulele roşii, denumite de asemenea hematii sau eritrocite (totalizează aproape jumătate din volumul sanguin) , globulele albe sau leucocitele, care nu reprezintă decât 1% din volumul sanguin, şi plachetele, denumite uneori trombocite, care sunt fragmente celulare cu rol primordial în coagulare, adică formarea unui cheag de sânge. Toate aceste celule iau naştere în măduva osoasă roşie printr-un proces denumit hematopoeză.
       Hematiile sunt responsabile de aspectul vâscos al sângelui. Fiind foarte elastice, pot să se deformeze şi să treacă prin capilare foarte fine. Principala lor funcţie este de a transporta oxigenul , rol pe care îl îndeplinesc cu ajutorul pigmentului respirator pe care îl conţin: hemoglobina. Globulele roşii au forma unui disc gros, deprimat în centru iar durata lor de viaţă este limitată la 120 de zile. La sfârşitul acestui interval sunt eliminate de globule albe speciale: macrofagele ficatului şi ale splinei .
       Pe suprafaţa globulului roşu se află anumite substanţe chimice, denumite aglutinogene. Aceste substanţe dau specificitatea de grup sanguin. Descoperite la începutul secolului nostru de către Landsteiner, grupele sanguine clasice sunt: O (I), A (II), B (III), AB (IV) . În 1939, Wiener descoperă un alt sistem sanguin, care dă specificitate de grup, dându-i numele de sistemul Rh, după numele maimuţei antropoide Maccacus rhesus, pe globulele căreia s-au descris prima dată aglutinogenii Rh. La om s-a constatat că 85% din populaţie prezintă acest aglutinogen pe hematii, indivizii din această categorie primind numele de Rh-pozitivi: 15%, neprezentând aglutinogenul, poartă numele de Rh-negativi. Cunoscând apartenenţa grupală şi Rh-ul prin analiza de laborator, este posibilă efectuarea transfuziilor. Acestea se execută cu sânge conservat numai de acelaşi grup sanguin şi Rh.
       Mult mai puţin numeroase decât eritrocitele, leucocitele sau globulele albe acţionează eficace pentru a ne apăra organismul faţă de corpurile străine. Ele au astfel facultatea de a putea ieşi din vasele sanguine pentru a ataca invadatorii. Trec în lichidul interstiţial, care se află în jurul celulelor organelor şi ţesuturilor, şi detectează substanţele chimice care provin din celulele bolnave. Leucocitele nu sunt singurele elemente ale sângelui care apără organismul. Anticorpii formează împreună cu ele un arsenal puternic împotriva corpilor străini.
       Plachetele sau trombocitele sunt fragmente citoplasmatice ale unor celule de dimensiuni foarte mari , care se formează în măduva osoasă roşie, ca şi celelalte celule sanguine.
       Atunci când se produce o leziune sau o ruptură de vas sanguin, ele iau parte la procesul de coagulare a sângelui. Modul lor de acţiune este mecanic: formează în jurul zonei afectate un tromb plachetar, care are ca scop oprirea scurgerii sângelui. Când rămân inactive, plachetele mor după 10 zile.
       Sângele circulă până la cele mai îndepărtate organe ale corpului. Circulaţia lui se realizează printr-un sistem de organe care formează împreună aparatul circulator .
       Aparatul circulator cuprinde :
               ─ un organ propulsor al sângelui — inima ;
               ─ un sistem închis de vase — arterele, capilarele, venele.

Inima

Inima, organ cavitar, se află în cutia toracică, în spatele sternului, între cei doi plămâni. Are formă de pară, cu vârful îndreptat în jos şi spre stânga, sprijinindu-se pe muşchiul diafragmă. Inima este învelită de un sac cu pereţi dubli - pericardul. Muşchiul inimii - miocardul - este format dintr-un ţesut muscular striat, cu o structură specială .
La interior este căptuşită cu o membrană - endocardul. Un perete longitudinal împarte interiorul inimii în două jumătăţi complet separate : dreaptă, cu sânge adus de la celule (conţine dioxid de carbon) şi stângă, cu sânge adus de la plămâni (conţine oxigen) ; printr-un perete transversal, fiecare jumătate este împărţită în câte două cămăruţe : atriul drept şi atriul stâng (la baza inimii), ventriculul drept şi ventriculul stâng (la vârful inimii). Comunicarea între fiecare atriu şi ventriculul corespunzător se face printr-un orificiu atrioventricular, străjuit de o valvulă ; aceasta asigură sensul circulaţiei sângelui în inimă, din atrii în ventricule. Peretele atriilor este mai subţire, în comparaţie cu cel de la ventricule şi în special cu al ventriculului stâng.

Inervaţia inimii

       Inima are o inervaţie intrinsecă şi alta extrinsecă.
       Inervaţia intrinsecă este asigurată de ţesutul nodal sau sistemul excito-conducător cardiac care asigură automatismul inimii şi se află sub controlul sistemului nervos.
      Inervaţia extrinsecă este realizată de sistemul simpatic şi parasimpatic; primul are un efect accelerator asupra frecvenţei şi asupra volumului de sânge ejectat, celălalt moderează frecvenţa cardiacă. Ambele acţionează eliberând substanţe chimice care excită sau inhibă celulele cardiace .

Activitatea inimii

       Ştim că organul propulsor al sângelui este inima, organ cavitar şi musculos, deci organ contractil. Contracţiile inimii, cunoscute sub numele de bătăile inimii, sunt ritmice. Numărul contracţiilor pe minut, variază în raport cu vârsta (la copil — 100, la adult — 70), cu starea de activitate sau repaus, cu starea de emotivitate (spaimă, frică, mânie, bucurie etc.).
       Observând contracţiile inimii, vom putea descrie fazele ce sesucced regulat
          - atriile pline cu sângele sosit din corp şi de la plămâni se contractă —sistolă atrială - şi apasă asupra sângelui, care prin orificiile atrioventriculare trece în cele două ventricule (valvulele permit aceasta) ;
          - ventriculele, pline cu sânge, intră în contracţie - sistolă ventriculară. În această situaţie, valvulele închid orificiile atrioventriculare, împiedicând reîntoarcerea sângelui în atrii. Sângele din ventricule, aflat sub presiune, deschide valvulele de la baza arterelor şi trece în aortă şi artera pulmonară, singurele căi libere.
       Fiecare contracţie (sistolă) este urmată de o relaxare (diastolă). Durata diastolelor este mai mare decât cea a sistolelor, din care cauză, la un moment dat, inima se găseşte în diastolă generală (repaus total), după care ciclul reîncepe (se continuă). Aşa ne explicăm de ce inima este capabilă să „activeze în regim continuu" o viaţă întreagă şi nu oboseşte. Activitatea inimii este întovărăşită de zgomote caracteristice : „zgomotele inimii" .

Vasele de sânge

       Din inimă pornesc şi vin vase de sânge:
       Arterele duc sângele de la inimă. Din ventriculul stâng pleacă artera aortă, ceamai mare arteră din corp, care distribuie sânge oxigenat la toate organele (aceasta explică de ce peretele ventriculului stâng este mai puternic. După ce descrie o curbă spre stânga - cârja aortică coboară paralel cu coloana vertebrală, iar la nivelul bazinului se bifurcă, cele două ramuri pătrunzând în membrele inferioare. De pe traiectul aortei se desprind artere care irigă : muşchiul inimii (arterele coronare), capul, membrele superioare, precum şi toate organele interne (stomac, ficat, rinichi, intestin etc.).
       Din ventriculul drept porneşte artera pulmonară (duce sânge cu dioxid de carbon) care, după un scurt traiect, se bifurcă, fiecare ramură pătrunzând într-un plămân.
       Atât artera aortă cât şi artera pulmonară prezintă la locul de plecare valvule în formă de cuib de rândunică. Acestea, prin conformaţia lor, determină trecerea sângelui din ventricule în artere, şi se opun reîntoarcerii lui in inimă.
       Pereţii arterelor conţin: vase sangvine proprii pentru hrănirea lor, nervi vasomotori care sub influenţa sistemului nervos comandă dilatarea sau îngustarea calibrului lor , fibre musculare şi fibre elastice (mai ales arterele mari). Această structură uşurează înaintarea sângelui.
       Ramificaţiile cele mai fine ale arterelor poartă numele de arteriole ; acestea se ramifică din ce în ce mai mult, continuându-se cu capilarele.
       Capilarele sunt vase foarte fine (de 50 de ori mai subţiri decât firul de păr) şi împânzesc organele ca o reţea. Peretele lor, extrem de subţire, este format dintr-un singur strat de celule turtite (continuarea endoteliului din artere), aşa încât poate fi străbătut cu uşurinţă de plasmă şi leucocite. Vasele capilare au un rol deosebit de important, deoarece numai la nivelul lor se face schimbul nutritiv dintre sânge şi celule.
       Venele aduc sângele la inimă. Capilarele unindu-se formează vase din ce în ce mai largi, venele. Prin aceste vase sângele este readus la inimă în atrii. Astfel, de la plămâni sângele oxigenat este adus în atriul stâng prin patru vene pulmonare (câte două de la fiecare plămân). În atriul drept se deschid cele două vene cave : vena cavă superioară, care aduce sângele încărcat cu dioxid de carbon de la cap şi membrele superioare, şi vena cavă inferioară, care aduce sângele din partea inferioară a corpului.
       Pereţii venelor sunt mai subţiri şi mai săraci în elemente elastice. Venele care urcă spre inimă au în interior nişte valvule ce obligă sângele să circule numai spre inimă.

Circulaţia sângelui

       Aşadar, ca urmare a contracţiei ventriculelor, sângele este împins în cele două artere mari (aorta şi artera pulmonară). Contracţiile fiind ritmice, sângele este împins cu intermitenţă. Totuşi, curentul de sânge în artere este continuu. Uneori, arterele îşi pierd elasticitatea şi în această situaţie inima va trebui să îndeplinească o muncă mai mare, să depună efort, ceea ce determină obosirea ei, ducând chiar la oprire.
       Se ştie că necesarul de hrană şi oxigen variază în raport cu activitatea mai intensă sau mai puţin intensă a diferitelor organe. Datorită elementelor musculare din arterele mici (mai ales), lumenul(calibrul) acestora se lărgeşte sau se strâmtează şi organul în cauză primeşte o cantitate mai mare sau mai mică de sânge.
       În timpul contracţiilor ventriculare, sângele este împins în artere cu o anumită forţă. Pereţii arterelor opun rezistenţă, astfel încât sângele se va găsi în vase sub o anumită presiune (tensiune). Aceasta este presiunea arterială, care se poate măsura cu aparate speciale (tensiometre). Creşterea sau scăderea presiunii faţă de normal constituie semne de boală.
        Pe măsură ce sângele înaintează în vase, presiunea scade, aşa încât în arteriole ajunge la jumătate faţă de aortă. Să reamintim că fiecare sistolă ventriculară împinge în aortă un val de sânge şi că acesta se izbeşte de sângele existent aici. Această ciocnire determină o undă care se propagă prin coloana de sânge. Acesta este pulsul, pe care-l putem simţi şi număra, presând cu degetul artera antebraţului din dreptul degetului mare.
       Numărul pulsaţiilor este egal cu numărul contracţiilor inimii. Iată de ce frecvenţa pulsului constituie primul mijloc de cunoaştere a activităţii inimii.
       În artere, sângele are şi o anumită viteză de curgere, care se datorează aceleiaşi forţe cu care sângele este împins de ventriculul în contracţie. Această viteză, mare la început (0,5 m pe secundă), scade şi ea, pe măsură ce sângele se îndepărtează de inimă. Aceasta face ca în capilare viteza sângelui să fie numai de 0,5 mm pe secundă. Circulaţia în capilare, cu asemenea viteză mică, este deosebit de importantă pentru organism. Circulaţia sângelui în vene prezintă unele particularităţi. Aici presiunea este foarte mică, ajungând să fie negativă în venele mari. În timpul inspiraţiei, cutia toracică se dilată ; venele o urmează, lumenul lor se lărgeşte şi presiunea scade. Această scădere influenţează circulaţia, în sensul că se creează o diferenţă între presiunea din venele mici şi cele mari. Sensul curgerii este de la presiune mare, la presiune mică ; deci sângele înaintează spre inimă.
       Contracţiile musculare favorizează circulaţia în vene. Pereţii venelor sunt subţiri şi slabi, deci se comprimă uşor, iar sângele înaintează. La înaintarea sângelui în venele care urcă spre inimă, deci împotriva gravitaţiei, contribuie şi valvulele din vene, a căror deschidere este în direcţia inimii. Prezintă importanţă şi presiunea transmisă sângelui prin contracţia ventriculară, ca şi capacitatea de aspiraţie a inimii însăşi. Toţi aceşti factori asigură sensul unic al circulaţiei sângelui prin vene spre inimă.
       Circulaţia la om, este dublă, întrucât sângele trece de două ori pe la inimă într-un circuit complet.
          Circulaţia mare, numită şi circulaţia de nutriţie, este drumul pe care îl urmează sângele de la inimă la ţesuturi şi înapoi. Acest circuit este format dintr-o porţiune arterială, reprezentată de sistemul aortic (artera aortă împreună cu toate ramurile sale) şi dintr-o porţiune venoasă, reprezentată prin sistemul venelor cave care aduce sângele venos din corp, şi de sinusul coronar care aduce sângele venos din pereţii inimii. Circuitul începe din ventriculul stâng şi se termină în atriul drept, transportând la ţesuturi substanţele nutritive şi oxigenul, şi luând de la ele substanţele de excreţie care urmează să fie eliminate.
          Circulaţia micănumită şi circulaţia pulmonară reprezintă drumul pe care îl urmează sângele de la inimă la plămâni şi înapoi. Ea începe în ventriculul drept şi se termină în atriul stâng.

               Marea circulaţie

INIMĂ(Vs)→AORTĂ→CORP(organe)→VENE CAVE→INIMA (Ad)

Mica circulaţie

       INIMĂ(Vd)→ARTERA PULMONARĂ→PLĂMÂNI→VENE PULMONARE→ INIMĂ (As)
…………………………..
    ○ –sânge oxigenat (încărcat cu O2)
    ○ –sânge venos (încărcat cu CO2)
    As(d) –atriul stâng(drept); Vs(d) –ventricul stâng(drept)

Sistemul circulator limfatic

Pe lângă reţeaua de vase sanguine, în organism mai întâlnim o reţea de vase prin care circulă limfa , alcătuind sistemul limfatic. Acesta începe prin capilare limfatice, care se găsesc în toate ţesuturile corpului şi care, la rândul lor, se continuă cu vase limfatice din ce în ce mai mari . Ca structură, vasele limfatice se aseamănă cu venele. În interior prezintă - din loc în loc - valvule, care uşurează urcarea limfei spre inimă. Din cauza acestor valvule destul de mari, au un aspect noduros, de şiraguri de mărgele. Pe traiectul vaselor limfatice se găsesc ganglioni limfatici. Limfa, trecând prin ganglionii limfatici, se îmbogăţeşte în globule albe; deci, ganglionii sunt organe producătoare de globule albe .

Sistemul urinar-o centrală de epurare-

       Ca să poată funcţiona normal, diferitele celule ale organismului trebuie să fie plasate într-un mediu lichid, care să fie lipsit de substanţe toxice şi foarte constant din punct de vedere fizic şi chimic. Acest mediu extracelular a fost numit în a doua jumătate a secolului trecut de către fiziologul francez Cl. Bernard „mediul intern", în contrast cu mediul înconjurător cunoscut ca mediu extern. Constantele fizico-chimice ale mediului intern au fost numite homeostazii.
       Homeostaziile tind însă să se modifice permanent, din cauza aportului continuu de apă, săruri şi diferite alimente din mediul extern (aport-exogen), cât şi prin formarea permanentă de apă, bioxid de carbon, acizi, uree, acid uric şi eliberarea de săruri rezultate din arderile chimice care au loc permanent în celulele în activitate (aport endogen). Dacă homeostaziile s-ar altera, celulele nu ar mai putea lucra şi organismul ar muri.
       Există însă o serie de aparate si sisteme în organismul uman care elimină permanent şi în conformitate cu un program riguros excesul diferitelor substanţe din mediul intern. Funcţia aceasta este numită funcţia excretoare. De fapt, cu excepţia bioxidului de carbon (eliminat prin plămâni), a materiilor grele (eliminate prin tubul digestiv) şi a unor cantităţi infime şi nereglate de apă, săruri şi uree (eliminate prin tubul digestiv, transpiraţie, lacrimi etc.), imensa majoritate a funcţiei excretoare este realizată de aparatul urinar, care este o adevărată maşină pentru epurarea corpului.
       Aparatul urinar îşi realizează funcţia excretoare eliminând în mediul extern urina , produs cu o compoziţie fizico-chimică foarte variată, în corelaţie directă cu excesul sau deficitul diferitelor substanţe în mediul intern, în momentul formării urinii. De fapt, numai elasticitatea funcţională a rinichiului, capabil să formeze urini cu calităţi fizice şi chimice atât de diferite, explică cum acest organ poate menţine la cifre constante caracteristicile fizico-chimice ale mediului intern, supuse unor influenţe atât de diverse (în fiecare zi ingerăm alte alimente, cantităţi diferite de apă, facem altfel de eforturi fizice, care determină arderi celulare diferite etc.).
       În structura aparatului urinarintră rinichii(în care se formează de fapt urina), care se continuă cu căile urinare: calicele, bazinetele, ureterele, vezica urinară, uretra.
       Rinichii, în număr de doi, au forma unor boabe de fasole care se privesc cu marginile concave faţă în faţă şi sunt situaţi de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, la nivelul lombelor (şalelor).
       Secţiunile prin rinichi arată că aceştia sunt alcătuiţi din două feluri de substanţe: una mai deschisă la culoare, la exterior, numită corticala, alta mai închisă la culoare, situată la interior, numită medulara. La locul unde se implantează bazinetul şi calicele, numit hil, pătrund şi ies din rinichi vasele sanguine, vasele limfatice şi nervii rinichiului. Studiile microscopice au arătat că fiecare rinichi este format la om dintr-un milion de unităţi anatomo-funcţionale numite nefroni, care realizează, fiecare în miniatură, funcţia globală renală.
       Nefronii sunt formaţi dintr-un glomerul, în constituţia căruia intră un ghem de capilare sanguine, care desfăşurate realizează o suprafaţă de aproximativ 2 m2. La nivelul glomerulilor, plasma care circulă prin capilare este filtrată în nefroni în cantităţi imense (180 litri/zi) . Plasma filtrată constituie materia primă pentru formarea urinii definitive. Ea este numită şi urină primară sau filtrat glomerular. Mărimea filtratului glomerular face să se prevadă că rinichii sunt nişte organe foarte intens vascularizate. Într-adevăr, prin rinichi, care nu reprezintă decât 1/200 din greutatea întregului organism, trece 1/5 din debitul cardiac.
       Glomerulii se continuă cu un sistem de tubi (tubii renali), de structuri diferite, care prelucrează urina primară, reîntorcând cea mai mare parte din apă şi din substanţele filtrate înapoi în organism. După cum se găsesc în exces sau în deficit în organism, diferitele substanţe sunt mai puţin sau mai mult resorbite din urina primară, astfel că ele se elimină în cantităţi mai mari sau mai mici prin urina definitivă. Urina este de fapt definitivată la sfârşitul excursiei ei prin sistemul de tubi al nefronilor.
       Pe măsura formării ei, ea se varsă în aşa-numitele căi urinare superioare (calice, bazinete, uretere), care au rolul de a o conduce continuu în vezica urinară. Această conducere este favorizată de fibrele musculare ce se găsesc în pereţii căilor urinare superioare.
       Vezica urinarăare rolul unui depozit de urină, cu o capacitate de 250 — 300 ml (mai mare la femeie), care permite ca eliminarea urinii în mediul extern să se facă intermitent (de 4 — 5 ori pe zi).
Eliminarea urinii are loc ca urmare a contracţiei voluntare a muşchilor aflaţi în peretele vezical, care împing urina prin uretră în exterior. Actul eliminării urinii în mediul extern se numeşte micţiune şi el se găseşte sub controlul sistemului nervos . Când acesta prezintă anumite tulburări se pot produce blocări ale urinii în vezică (retenţie acută de urină) sau, din contra, pierderi involuntare, în special noaptea (enurezis).
       Cantitatea de urină eliminată în 24 de ore (diureza) este de 20 ml/kilocorp (1500 ml la un adult de 75 kg), dintre care 3/4 sunt evacuate ziua şi 1/4 noaptea (într-o singură micţiune de dimineaţă ).

Sistemul nervos

Sistemul nervos central joacă un rol primordial în geneza senzaţiilor, emoţiilor sau mişcării. El dirijează, de asemenea, funcţiile superioare reprezentate de memorie sau limbaj.
Creierul este centrul de control al corpului. El conţine miliarde de celule nervoase - cam tot atâtea câte stele sunt în galaxie . El îndeplineşte simultan sute de sarcini: putem să ne imaginăm o privelişte, să o descriem şi să o stocăm în memorie pentru mulţi ani. În acelaşi timp, putem simţi, asculta şi vedea. Creierul absoarbe experienţele trăite şi generează idei unice care alcătuiesc personalitatea noastră.

Celulele nervoase (neuronii)

Celulele nervoase – neuronii – sunt componenţii principali ai circuitelor nervoase, cu rol în recepţionarea, înmagazinarea şi transmiterea excitaţiilor primite din afara sau din interiorul organismului. Neuronii sunt printre cele mai specializate celule ale corpului uman.
Se compun dintr-un corp celular, multiple ramificaţii denumite dendrite şi o ramificaţie principală sau fibra nervoasă principală- axonul.
Propagarea semnalelor nervoase este deseori comparată cu cea a semnalelor sonore ale telefonului, convertite în impulsuri electrice, cu excepţia faptului că acest cablu nervos este viu.

Sistemul nervos central

       Acest centru de comandă şi control conţine: creierul propriu-zis sau creierul mare (cortex) constituit din două emisfere cerebrale (scoarţacerebrală); din cerebel şi trunchiul cerebral . Împreună cu măduva spinării el este sediul analizei şi integrării datelor senzoriale şi motrice.
       Suprafaţa creierului mare este încreţită şi arată ca o nucă mare sau ca o varză mică. Aşa cum am spus, el este format din două emisfere. Fiecare emisferă cerebrală este alcătuită din mai mulţi lobi, numiţi după oasele craniului care le acoperă. Cortexul este încreţit pentru că milioane de pliuri (circumvoluţiuni) îi măresc suprafaţa .
       Emisferele dreaptă şi stângă comandă şi percep senzaţiile care provin din partea opusă a corpului: emisfera dreaptă comandă mâna stângă, piciorul stâng... De altfel, la majoritatea indivizilor, emisfera stângă pare specializată în funcţiile logice şi verbale, cea dreaptă fiind sediul intuiţiilor, emoţiilor şi simţului artistic.
       Toate funcţiile îşi au o localizare pe scoarţă. Astfel, mişcările voluntare şi coordonarea lor îşi au sediul în scoarţa lobului frontal. Toate formele de sensibilitate (tactilă, termică, dureroasă şi profundă) sunt analizate în scoarţa lobului parietal. Senzaţiile vizuale îşi au centrul pe scoarţă în lobul occipital, iar senzaţiile auditive în lobul temporal.
        Proiecţia corticală senzitivă reprezintă un fel de om -homunculus senzitiv - având componentele deformate din cauză că reprezentarea diverselor regiuni ale corpului nu este proporţională cu suprafaţa ci cu importanţa lor; cele mai întinse reprezentări corticale au zonele cu sensibilitatea cea mai mare (buzele, limba, mâna etc.).
       Reprezentarea corticală în aria motorie principală este similară celei senzitive - homunculus motor - musculatura implicată în efectuarea unor mişcări mai fine (musculatura mâinii etc.), fiind mult mai larg reprezentată comparativ cu musculatura altor regiuni (trunchi, membrele inferioare etc.).
       Cele două emisfere cerebrale sunt interconectate printr-un pachet de fibre nervoase, denumit corp calos.
       Diencefalul, sau creierul mijlociu, este situat la joncţiunea celor două emisfere. El conţine talamusul, regiune a creierului care filtrează informaţiile senzoriale ce provin de la întregul organism.
       Sub talamus, hipotalamusul este centrul de reglare a foamei, asetei şi a temperaturii; împreună cu hipofiza, el comandă secreţiile hormonale şi are un rol important în coordonarea funcţiei sexuale.
       La baza creierului, trunchiul cerebral este implicat în controlul funcţiilor vitale (funcţie cardiacă, respiratorie, digestie...); cerebelul, în spatele trunchiului cerebral, coordonează mişcările şi echilibrul.
       În sfârşit, măduva spinării, este un cordon fin, albicios, cu o lungime de aproximativ 45 de centimetri, găzduit în coloana vertebrală. Ea conţine fascicule de fibre nervoase care ajung la creier şi se reîntorc de aici, asigurând transmiterea mesajelor senzitive şi motorii. La nivelul său se termină 31 de perechi de nervi care deservesc întregul organism.
       Măduva este, de asemenea, un centru nervos autonom, capabil să analizeze informaţii simple şi să dea instrucţiuni rapide cu efect local. Atunci când ne ardem degetul, de exemplu, retragerea automată a mâinii se face sub controlul măduvei spinării.
       Întregul sistem nervos central este învelit în membrane denumite meninge. Există trei tipuri de meninge: duramater, groasă şi fibroasă, care este situată direct sub ţesutul osos; arahnoida, scăldată de lichidul cefalo-rahidian; piamater, care aderă la suprafaţa ţesutului nervos.
       Lichidul cefalo-rahidian este un lichid nutritiv care joacă rolul unei perne ce amortizează şocurile. Pe lângă spaţiul dintre meninge, el umple, de asemenea, patru cavităţi interne ale encefalului: ventriculele.

Nervii − cabluri de transmisie

       Numeroase proiecţii în formă de corzi, numite nervi, pornesc din creier şi coloana vertebrală în toate direcţiile. Aceştia sunt asemenea unor cabluri electrice, conducând semnalele între creier, coloana vertebrală şi restul corpului. Unii nervi conduc semnale de la organele de simţ către creier, alţii transmit instrucţiuni către muşchi, glande şi organe. Aceste instrucţiuni controlează mişcarea şi funcţiile interne ale corpului.
Se disting două tipuri de fibre nervoase, după natura organului sau a ţesutului deservit:
       Fibrele somatice leagă   organele   de   simţ,   pielea, muşchii scheletici şi articulaţiile de sistemul nervos central. Ele formează reţeaua de informare a corpului conştient   şi   permit   coordonarea mişcărilor voluntare.
       Fibrele vegetative inervează viscerele şi glandele. Ele sunt implicate în viaţa autonomă a organismului - înaintarea alimentelor în sistemul digestiv, respiraţia, bătăile inimii... şi formează reţeaua de coordonare a mişcărilor involuntare, inconştiente.
       Toate aceste fibre se grupează într-un număr de nervi bine determinat. Direct din encefal pornesc 12 perechi de nervi, denumiţi cranieni. Ei intervin în vedere, gust, miros sau auz, dar şi în expresivitatea feţei, articularea cuvintelor şi masticaţie.
       Alte 31 de perechi de nervi – numiţi rahidieni- pornesc de o parte şi de alta a măduvei spinării. Anumiţi nervi rahidieni se grupează în puncte aflate în reţele complexe denumite plexuri.
       Astfel, din plexul brahial porneşte inervaţia membrelor superioare, în timp ce plexurile lombar şi sacral dau naştere nervilor membrelor inferioare. Nervul sciatic ce inervează membrul inferior, de exemplu, derivă din plexul sacral.

Sistemul nervos vegetativ

Sistemul nervos vegetativ reglează funcţiile involuntare şi inconştiente ale corpului. Această reţea de căi nervoase, complementară sistemului nervos somatic, inervează inima, muşchii tubului digestiv şi al plămânilor, muşchii netezi ai peretelui vaselor sanguine şi ai glandelor. El acţionează deci asupra circulaţiei sanguine şi a funcţiei cardiace, asupra respiraţiei, digestiei şi excreţiilor. El este format din sistemul nervos simpatic şi sistemul nervos parasimpatic. În majoritatea cazurilor, filete nervoase aparţinând celor două sisteme se termină în acelaşi organ, unul având o activitate excitorie, iar celălalt o acţiune inhibitorie.

       Sistemul nervos parasimpatic este activ când suntem relaxaţi sau odihniţi. El ajută corpul să-şi conserve sau să-şi refacă energia. Deci, el intervine la trecerea în repaus a organismului: încetineşte inima, înfrânează respiraţia şi favorizează constituirea rezervelor energetice.
       Sistemul nervos simpatic pune organismul în stare de alarmă: îl pregăteşte să crească mai mult consumul energetic pentru a face faţă unor agresiuni diverse. El stimulează activitatea cardiacă şi respiratorie, dilată bronhiile şi pupilele, creşte transpiraţia... În paralel, anumite funcţii sunt ,,puse în stare de veghe" - e vorba, în special, de digestie .
       Pentru a înţelege mai bine importanţa sistemului nervos vegetativ – simpatic şi parasimpatic – vom da un exemplu banal: în timp ce mergem cu bicicleta făcând mişcări voluntare, funcţiile autonome ale corpului, precum respiraţia şi digestia, continuă graţie sistemului nervos parasimpatic.
       Sistemul nervos simpatic ne ajută să reacţionăm când suntem în primejdie. Imaginaţi-vă că sunteţi pe bicicletă şi vă iese o maşină în faţă. O izbucnire bruscă de activitate în sistemul nervos simpatic vă poate salva: pupilele se vor dilata primind mai multă lumină în ele, pentru a putea vedea cât mai departe; sângele este redirecţionat din piele către muşchii care au nevoie de el, de aceea faţa vă este albă; inima bate mai puternic şi mai repede pentru a mări circulaţia sângelui prin muşchi; muşchii primesc mai mult oxigen pentru a putea pedala mai repede sau strânge frânele tare; ficatul secretă în sânge glucoză, puternic energizantă; muşchiul de la deschizătura vezicii este strâns tare, pentru a împiedica urinarea

.
      Reglarea contracţiilor viscerale şi a secreţiilor rezultă dintr-un dozaj savant al activităţilor nervoase simpatice şi parasimpatice. Acest dozaj se face prin controlul a doi centri nervoşi: hipotalamusul şi trunchiul cerebral.
       Hipotalamusul, aflat în vârful ierarhiei, este la intersecţia activităţilor nervoase viscerale şi somatice: el realizează schimburi de semnale nervoase cu sistemul limbic (creierul emoţiilor) şi cu talamusul (care primeşte o mare parte din mesajele senzitive ale corpului); captează informaţii pe cale sanguină, fiind sensibil la temperatura, presiunea şi compoziţia chimică a sângelui; cooperează cu hipofiza pentru a regla activitatea hormonală. Acţionând în acelaşi timp pe cale nervoasă şi pe cale hormonală, el controlează ansamblul mecanismelor reglatorii ale funcţiilor organice.
Trunchiul cerebral leagă encefalul de măduva spinării. El intervine în reflexe care asigură controlul funcţiilor principale şi reglează, în particular, presiunea sanguină şi ventilaţia pulmonară.
       Sistemul nervos vegetativ este uneori denumit sistem nervos autonom. Totuşi, „independenţa" sa de alte funcţii nervoase este relativă. Centrii somatici şi vegetativi situaţi în encefal schimbă informaţii şi colaborează strâns. Armonizarea funcţiilor noastre vitale depinde de aceasta.
       Trebuie bine înţeleasă această legătură dintre sistemul nervos central şi sistemul nervos vegetativ căci numai aşa ne vom da seama de mecanismul unor boli corticoviscerale .

Glandele endocrine

       Dacă organismul uman este comparat cu o societate în mijlocul căreia coabitează miliarde de entităţi vii - celulele - poate fi înţeleasă şi complexitatea reglărilor care intervin în asigurarea dezvoltării sale armonioase. Sistemul nostru hormonal are un rol major în echilibrul nervos, participând la stabilitatea parametrilor biologici ai organismului.
       Sistemul hormonal este un ,,gestionar" foarte eficient care supraveghează neîntrerupt o mulţime de parametri cum ar fi concentraţia zahărului în sânge, conţinutul în apă şi în săruri minerale al ţesuturilor corporale sau producţia de ovuli şi de spermatozoizi...
       Glandele implicate în secreţia hormonală se numesc glande endocrine şi alcătuiesc aparatul endocrin (de la grecescul endon „intern" şi krinein, „a secreta").
       Ele eliberează în sânge agenţii lor chimici, hormonii, care circulă şi difuzează lent până la ţesuturile ţintă . Aceşti compuşi organici exercită la distanţă o acţiune specifică asupra celulelor (în greceşte, hormao înseamnă „pun în mişcare").
       Aparatul endocrin modulează acţiunea hormonilor care-i modifică secreţiile. Există prea mult zahăr în sânge? Pancreasul secretă imediat insulină, care favorizează utilizarea glucozei de către ţesuturi, ceea ce reduce concentraţia acesteia din sânge. Secreţia este legată direct de concentraţia de sânge din urină: reglarea este autonomă, pentru că se operează fără intervenţia sistemului nervos.
       Reglări mult mai complexe pot interveni sub controlul „centrilor de comandă" nervoasă ai sistemului hormonal: hipotalamusul şi hipofiza. Aceste două structuri ale creierului influenţează procesul de activare sau de inactivare a hormonilor prezenţi în circulaţia sanguină, cooperează pentru a modula secreţiile anumitor glande şi sunt sensibile la variaţia secreţiei acestor glande-ţintă. Este aşa-numitul retrocontrol (cuvântul englez feed-back este utilizat curent).

       Hipotalamusul realizează conexiunea dintre sistemul nervos şi glandele endocrine. El este situat în regiunea cea mai joasă a creierului . Acest „creier endocrin'' joacă rolul de „termostat" al activităţii hormonale.
       El detectează variaţiile de concentraţie a hormonilor circulanţi şi, ca răspuns, secretă (sau nu) liberinele care dau undă verde acţiunii hipofizare .
       Hipofiza este o glandă mică situată imediat sub hipotalamus. Ea are două regiuni: hipofiza anterioară şi cea posterioară.
Ca răspuns la secreţia liberinelor, hipofiza anterioară eliberează stimuline, molecule care declanşează secreţii ale glandelor suprarenale, ale tiroidei şi ale glandelor genitale (ovare sau testicule). Ea însăşi produce hormonul de creştere şi hormonul alăptării, prolactina.
       Hipofiza posterioară stochează hormoni fabricaţi de hipotalamus: hormonul antidiuretic, care favorizează eliminarea deşeurilor, şi ocitocina, care declanşează şi amplifică contracţiile uterului în timpul naşterii.
       În corpul uman se întâlnesc cinci alte mari tipuri de glande endocrine.
       Glanda tiroidă, situată la baza gâtului, joacă un rol de prim ordin în creşterea şi dezvoltarea sistemului nervos. Cele patru mici glande paratiroide, care îi sunt vecine, sunt de mărimea unui bob de linte. Ele reglează concentraţia calciului sanguin.
       Pancreasul supraveghează concentraţia zahărului din sânge. Glandele suprarenale, cum o indică şi numele, se află deasupra rinichilor. Hormonii lor (corticoizii, adrenalina) concurează în special la expresia fiziologică a emoţiilor. În sfârşit, glandele genitale, ovarele sau testiculele, eliberează hormonii sexuali care determină caracterele fizice masculine (testosteron) sau feminine (estrogeni, progesteron).
       Insistăm asupra rolului şi modului de acţiune al hormonilor căci, aşa cum am spus, prin sistemul endocrin, sistemul nervos central controlează întreg organismul şi la rândul lui este influenţat de aceşti hormoni. Acest fapt ne ajută a înţelege mecanismul unor patimi şi mai ales a scăpa de ele.

Analizatorii

Prin intermediul analizatorilor, corpul intră în relaţie cu toate lucrurile din mediul lui. În adevăr, ei adăpostesc o cantitate imensă de mici organe receptoare care înregistrează, fiecare după natura lui proprie, modificările lumii exterioare. Corpusculii pipăitului, răspândiţi pe toată suprafaţa pielii, sunt sensibili la apăsare, la durere, la căldură şi la frig. Cei care sunt aşezaţi la nivelul mucoasei limbii, sunt impresionaţi de anumite calităţi ale alimentelor, precum şi de temperatura. Vibraţiile aerului lucrează asupra aparatelor foarte complicate ale urechii interne prin mijlocirea membranei timpanului şi ale oaselor urechii medii. Reţelele nervului olfactiv care se întinde în mucoasa nazală, sunt sensibile la mirosuri. În sfârşit, o parte din creier, adică nervul optic şi retina, ajunge până sub piele, şi culege de acolo ondulaţiile electromagnetice de la roşu până la violet. La acest nivel, pielea suferă o curioasă modificare. Ea devine transparentă alcătuind corneea şi cristalinul, şi se uneşte cu alte ţesuturi pentru a forma minunatul sistem optic pe care noi îl numim ochi.
Din toate aceste organe pornesc fibre nervoase care se duc la măduvă şi la creier. Prin mijlocirea acestor nervi, sistemul nervos central se întinde ca o membrană pe toată suprafaţa corpului, unde intră în contact cu lumea exterioară. Aspectul pe care îl capătă Universul pentru noi, depinde de constituţia organelor simţurilor şi de gradul lor de sensibilitate . Dar să le studiem pe rând:

Simţul tactil

       Este simţul indispensabil vieţii.
       Veritabil înveliş impermeabil, pielea este un organ complex . Ea constituie o barieră care se opune acţiunii agenţilor externi de natură fizică (lovire, tăiere, zgâriere, expunere la soare), chimică (produse toxice) sau bacteriologică (pătrunderea bacteriilor). Ea păstrează, de asemenea, apa în organism. Grosimea sa variază de la 1,5 la 5 mm, în funcţie de regiunile pe care le acoperă. Este, de exemplu, foarte fină pe pleoape şi foarte groasă pe talpa picioarelor .
       Din piele se formează mai multe structuri derivate ca părul, perii şi unghiile
care sunt anexele sale. Acest ansamblu poartă numele de tegument (din latinul tegumentum, derivat din tegere, a acoperi)
       Pielea este compusă din două ţesuturi interdependente: stratul superficial numit epiderm şi stratul intern, derm. Epidermul este în contact direct cu mediul extern. Structura sa impermeabilă şi rezistentă îi permite să asigure o primă protecţie a ţesuturilor subiacente. Este suplu şi elastic, astfel că nu jenează deloc mişcările corpului.
       Supleţea pielii este amplificată de sebum, un corp gras secretat de glandele sebacee. Amestecat cu transpiraţia, formează o peliculă care impregnează pielea şi o face mai suplă.
       Suprafaţa epidermului nu este uniformă: ea prezintă şanţuri superficiale şi orificii pe unde ies firele de păr şi transpiraţia care perlează glandele sudoripare.
       Epidermul este format din mai multe straturi. La suprafaţă, stratul cornificat este o aglomerare de celule moarte de formă plată, care izolează pielea de apa din exterior. Acest înveliş este reînnoit regulat: celulele mai vechi cad - se descuamează şi sunt înlocuite de celule noi care provin din straturile subiacente. Milioane de celule cutanate urcă astfel spre suprafaţa pielii, îşi pierd progresiv vitalitatea şi sunt înlocuite la rândul lor . Epidermul este situat pe derm. Mai gros decât epidermul, acesta este constituit dintr-un ţesut conjunctiv dens şi elastic, bogat în vase şi în nervi. El culege informaţii care se află la originea senzaţiilor tactile. Conţine, de asemenea, glandele sebacee, glandele sudoripare ca şi foliculii piloşi (la rădăcina firelor de păr) .

GIandele sebacee secretă sebumul, în special la nivelul foliculilor piloşi. Acest lichid gras urcă de-a lungul tijei firului de păr pentru a impregna apoi suprafaţa pielii. Glandele sudoripare, în număr de 3 milioane la o fiinţă umană, sunt repartizate pe aproape întregul corp. Ele secretă sudoarea care, evaporându-se, răcoreşte organismul şi contribuie astfel la menţinerea temperaturii interne, împiedicând încălzirea corpului.
Dermul şi epidermul se sprijină pe un ţesut subcutanat denumit hipoderm - ţesut conjunctiv lax, care înmagazinează o mare parte din grăsimea corpului. Acest strat grăsos asigură protecţia împotriva şocurilor şi a pierderilor de căldură. Pielea reprezintă interfaţa organismului şi mediului exterior. Aflată în contact direct cu mediul înconjurător, ea este principalul suport al simţului tactil. Diversele senzaţii pe care ni la dă simţul tactil sunt datorate prezenţei de multipli receptori situaţi la nivelul pielii, denumiţi corpusculi, care trimit stimuli spre centrii cerebrali. Aceste senzaţii nu sunt resimţite în mod uniform pe întregul corp. Anumite regiuni sunt în mod particular sensibile la contactul cu frigul sau cu căldura, altele la presiune . Cu 2 300 de terminaţii nervoase pe cm², buricul degetelor este cea mai sensibilă zonă a corpului .

Vederea

       Asemenea unei camere video foarte sofisticate, ochii înregistrează mii de imagini, în fiecare zi - dintre care multe sunt stocate în memorie pentru totdeauna. Imaginile trimise de la ochi la creier sunt combinate cu informaţii provenite de la alte simţuri şi din alte părţi ale creierului, pentru a ne facilita o înţelegere deplină a ceea ce vedem.
       Globul ocular este format din trei straturi. Stratul exterior are două părţi, sclerotica şi corneea transparentă. Stratul mijlociu conţine vase de sânge, irisul colorat şi cristalinul. Irisul lasă să pătrundă lumina în ochi datorită unui orificiu rotund, denumit pupilă. Muşchii din iris (partea colorată) schimbă mărimea pupilei, pentru a regla cantitatea de lumină care ajunge pe retină. Prea multă lumină este dăunătoare, astfel încât la lumină puternică pupila se micşorează. La lumină slabă, pupila se dilată pentru a lăsa cât mai multă lumină să intre în ochi. Cristalinul este o lentilă biconvexă transparentă situată în spatele irisului. Este învelit de un strat elastic acţionat de muşchii ciliari astfel încât să poată focaliza lumina obiectelor la diferită distanţă.
       Stratul intern este retina, care conţine milioane de celule fotoreceptoare, numite bastonaşe şi conuri. În faţa lentilei, ochiul este umplut cu umoarea apoasă, un lichid care conţine oxigen, glucoză şi proteine. Restul ochiului conţine umoarea sticloasă (corpul vitros).
Doar razele luminoase sunt responsabile de imaginea pe care o avem asupra unui obiect care nu este altceva decât interpretarea a ceea ce reflectă .
Când privim un obiect, razele de lumină intră din el prin pupilă. Cristalinul focalizează şi ajustează razele, pentru a forma o imagine clară, dar întoarsă, pe retină. Retina are celule fotoreceptoare care trimit prin nervul optic semnale electrice la creier. Creierul descifrează informaţiile primite şi întoarce imaginea în poziţia corectă, aşa încât să distingă forma, mărimea şi culoarea obiectului. În retină există 6,5 mil. de celule cu conuri, care detectează fie lumina roşie, fie cea verde sau albastră. Lumina care ajunge pe retină stimulează diferite combinaţii între aceste trei tipuri de conuri, pentru a produce toate culorile pe care le putem vedea. Dacă un tip de con lipseşte sau este insuficient, atunci nu putem distinge o anumită culoare sau combinaţie de culori. Acesta este daltonismul .

Auzul şi echilibrul

       Auzul este unul dintre simţuri care comunică creierului date despre mediu. Faptul că avem două urechi ne ajută să identificăm de unde provine un sunet. Sunetul ajunge la o ureche şi apoi la cealaltă, ceea ce ne permite să ne întoarcem în acea parte.
       Urechea umană percepe peste 1 500 de tonalităţi. Ea se împarte în trei mari compartimente: urechea externă, urechea mijlocie şi urechea internă.
Urechea externă şi urechea mijlocie sunt principalele organe ale auzului; ele captează şi transmit sunetele într-un mod relativ simplu. Urechea internă are însă o structură foarte complexă; ea serveşte în acelaşi timp recepţiei sunetului şi menţinerii echilibrului.
       Urechea externă este formată din pavilion. Forma sa de cochilie are ca rol principal dirijarea undelor sonore spre conductul auditiv extern. Conductul auditiv extern ajunge la timpan. În apropierea pavilionului, peretele său este acoperit de piele cu peri care protejează timpanul de praf. Sunt de asemenea prezente glande sebacee, glande sudoripare şi glande ceruminoase. Acestea secretă cerumen, lichid păstos de culoare gălbuie, care încleiază corpii străini prezenţi în acest conduct.
       Atunci când undele sonore pătrund în conductul auditiv extern, ele sunt dirijate spre timpan, o membrană constituită din ţesut conjunctiv fibros, lată de 8 mm şi lungă de 25 mm, care joacă rolul de capac şi vibrează pentru a transmite sunetele la urechea mijlocie.
       Urechea mijlocie este separată de urechea externă prin timpan. Ea formează o cavitate mică ce conţine aer şi este adăpostită într-o parte a osului temporal. Ea prezintă cele trei oscioare fragile: ciocanul, în forma unui ciocănaş; nicovala, în forma unei nicovale; şi scăriţa, în forma unei scări. Acestea sunt conectate între ele, astfel încât vibraţiile produse de undele sonore sunt transmise de la un oscior la următorul . Oasele din ureche se unesc cu un tub care este răsucit ca o cochilie de melc. Tubul, sau cohleea, este umplut cu lichid şi căptuşit cu firicele de păr. Celulele piliere se mişcă încet când vibraţiile ajung la ele. Mesajul sonor este transmis prin intermediul fibrelor nervoase la creier, care interpretează atunci influxul nervos. Iar sunetele devin audibile .

Echilibrul

Urechea internă conţine trei tuburi umplute cu lichid (canale semicirculare), aşezate în unghi drept unul faţă de celălalt. Când mişcăm capul, lichidul din canale se mişcă şi el. Firicelele de păr care căptuşesc canalele detectează mişcarea şi trimit la creier noi informaţii despre poziţia corpului. Apoi, creierul poate să ajusteze poziţia corpului, trimiţând semnale muşchilor.

Mirosul şi gustul

       La om, mirosul este uneori considerat ca un simţ minor, în timp ce la animale este foarte important. Este totuşi extrem de fin. Mirosul acţionează efectuând o analiză chimică a aerului ambiant şi în particular a emanaţiilor care se degajă din alimente. El completează astfel simţul gustului prin stimulări precise ale neuroreceptorilor.
       Perceperea unui miros se face în mai multe etape. Aerul plin de diversele sale mirosuri pătrunde în nări şi în cavităţile nazale. Moleculele emise de substanţele odorizante, odată ajunse în nas, vor atinge un ţesut denumit membrană olfactivă. Această membrană, acoperită de un mucus dens, se află deasupra cavităţii nazale. Ea este compusă din numeroşi cili microscopici care împiedică intrarea prafului şi a microbilor din aer. Cilii iau, de asemenea, parte activă la aprecierea mirosurilor. Receptori olfactivi situaţi pe terminaţiile lor au sarcina de a transmite mirosurile la creier. Nasul conţine aproape 20 de milioane de receptori sensibili la aproape 30 de mirosuri primare. Celelalte substanţe odorizante sunt derivaţi ai acestora. Atunci când un miros ne gâdilă cilii, receptorii reacţionează trimiţând impulsuri nervoase creierului. Fiecare tip de celulă receptoare este sensibilă la dimensiunile unei anumite molecule; datorită acestui fapt, ea se specializează într-un tip de miros. De aceea, atunci când un miros ajunge pe mucoasa nazală, molecula odorizantă se fixează direct pe receptorul corespondent, declanşând formarea unui influx nervos. Cu ajutorul nervului olfactiv, mesajul odorizant este condus la creier, care îl interpretează . Mii de mirosuri diferite pot fi astfel identificate. Dar acuitatea şi selectivitatea olfactivă variază de la un individ la altul. Nasul unui expert în parfumuri, de exemplu, poate detecta aproape 4 000 de mirosuri .
       Simţul mirosului şi cel al gustului se completează; funcţionarea este independentă, dar ele interferează. În timpul unei mese, mirosul alimentelor excită nările şi accentuează astfel perceperea gustului. Aceste două simţuri acţionează deci deseori în sinergie, iar creierul nostru le asociază automat efectele. Majoritatea mirosurilor, precum cel de mentă sau de banană, sunt o combinaţie a simţului mirosului şi al gustului.
Gustul funcţionează prin simplul contact al limbii cu alimentul sau cu lichidul pus în gură. Acest simţ a fost totuşi multă vreme o necunoscută pentru oamenii de ştiinţă înaintea inventării microscopului, care a dezvăluit anatomia limbii. Constituit din muşchi puternici, acest organ umple practic întreaga cavitate bucală. Limba are multiple funcţii: ea serveşte gustului, înghiţitului, vorbirii şi respiraţiei. Faţa sa superioară este acoperită de mici reliefuri - papilele. Acestea sunt organele senzoriale propriu-zise ale gustului.
       Sunt patru gusturi: dulce, acru amar| şi sărat. Ele sunt detectate de diferite părţi ale limbii: substanţele amare sunt simţite în partea posterioară a limbii, acre pe margini, dulci la vârf şi sărate chiar lângă cele dulci. Putem detecta cele patru gusturi şi cu partea de sus a gurii, dar acolo se găsesc mai puţini muguri gustativi.
       Mugurii gustativi, microscopici, sunt repartizaţi în stratul epidermic al papilei. Ei sunt constituiţi din 50 de celule senzoriale gustative dispuse ca feliile de portocală, care transmit creierului datele chimice legate de gusturile alimentelor din gură. Semnalele emise de receptorii gustativi sunt transmise până la sistemul nervos central, permiţând astfel diferenţierea celor patru gusturi de bază (dulce, sărat, acru, amar).

Aparatul genital masculin

       La bărbat, organele reproducătoare sunt, în principiu, externe. Ele sunt formate din: testicul, conductele spermatice, glandele anexe şi un organ copulator –penisul.
       Testiculul – situat la făt în abdomen, el coboară în scrot înainte sau la puţin timp după naştere. Aceste două mici glande cântăresc 20 grame. Ele cuprind 200-300 de mici lobi separaţi de pereţi subţiri. Fiecare lobul conţine mici insule de celule care produc un hormon masculuin- testosteronul. Celulele produc acest hormon din timpul vieţii intrauterine (dând caracterele sexuale principale-penis, prostată, vezicule seminale etc.) apoi îşi întrerup aproape complet activitatea până la pubertate . În această perioadă a vieţii, reluarea producţiei hormonale induce apariţia caracterelor sexuale masculine secundare (pilozitate, musculatură, timbrul vocii). Testosteronul guvernează de asemenea, geneza spermatozoizilor. Aceştia sunt elaboraţi în tubii seminiferi, canale foarte fine prezente în mare număr (trei sau patru la fiecare lobul conic) în testicule .
       Tubii seminiferi converg pentru a forma o reţea de mici conducte sinuoase care colectează spermatozoizii. De aici pleacă 10 până la 12 canale care ajung la canalul colector unic, adăpostit într-un mic organ alungit pe marginea testiculului: epididimul . Aici sunt stocaţi spermatozoizii.
       După ce rămân un timp în epididim, spermatozoizii trec într-un alt conduct: canalul deferent. Lung de 40 cm, acesta se termină printr-o umflătură, la nivelul căreia primeşte secreţiile unei mici „pungi", denumită veziculă seminală. El se continuă apoi prin canalul ejaculator, care se deschide în uretră. Ansamblul conductului format de canalul epididimului, canalul deferent şi canalul ejaculator este denumit uneori spermiduct.
La bărbat, aparatul genital şi cel urinar sunt asociate. De fapt, uretra este un conduct care colectează urina în vezică şi o evacuează la exterior. Ea traversează prostata, o glandă mică în formă de castană. În momentul ejaculării, reflex provocat de stimularea sexuală, canalul ejaculator deversează în uretră un lichid seminal în care se află spermatozoizii. Prostata secretă un lichid acid care conţine zinc, acid citric şi albumină şi care se amestecă cu lichidul seminal pentru a forma sperma .
       Uretra se prelungeşte pe aproximativ opt centimetri în penis pentru a se deschide la extremitatea glandului . Este inserată în ţesut spongios şi încadrată de două tuburi laterale denumite corpi cavernoşi. Proprietăţile corpilor cavernoşi conferă penisului capacitatea de erecţie. Acest mecanism de origine vasculară are loc sub control nervos, în general în cursul stimulării sexuale. Arterele penisului se dilată şi sângele afluează în corpul cavernos, care se umflă şi se întăreşte. Întreruperea erecţiei se poate produce când stimularea încetează sau după ejaculare. În cele două cazuri, sângele refluează şi se reîntoarce în circulaţia generală.

Aparatul genital feminin

       Aparatul genital feminin permite maternitatea, deoarece adăposteşte viaţa în devenire. El cuprinde ovarele, care produc ovulele, ca şi căile genitale, adică trompele uterine, uterul şi vaginul. Aceste organe sunt localizate foarte jos în bazin, sub intestine. Sub control hormonal, aspectul şi funcţionarea aparatului genital se modifică de-a lungul vieţii. Între pubertate şi menopauză, modificările corpului au loc în ritmul ciclului menstrual, care se manifestă în special prin apariţia de menstruaţii la aproximativ 28 de zile .
       Adăpostite în abdomen de o parte şi de alta a uterului, două glande mici, ovarele, guvernează fecunditatea femeii. Rolul lor principal este de a asigura dezvoltarea şi expulzarea ovulelor. Ele reglează, de asemenea, derularea ciclului menstrual şi sarcina, producând hormonii sexuali feminini (estrogen şi progesteron)
       În fiecare lună se eliberează întâi dintr-unul, apoi din celălalt ovar, un ovul ajuns la maturitate;care va fi transportat până la uter printr-una din trompele uterine. Acestea sunt dotate cu un mare pavilion cu margini franjurate, plasat între ovare, ce se continuă printr-un conduct strâmt şi lung de aproximativ 10 cm. Ovulul colectat la nivelul pavilionului este antrenat de contracţiile muşchilor netezi care constituie peretele trompelor. El ajunge la uter, organ cavitar în formă de pâlnie, în lungime de 6-8 cm.
       Partea superioară a uterului adăposteşte cavitatea uterină, care primeşte oul fecundat. În partea de jos, se termină printr-un tub îngust care iese în vagin- colul uterin.
       Peretele uterului, foarte gros, este constituit dintr-o tunică de muşchi netezi. Deosebit de extensibil, acest perete se deformează, fără a se rupe, în timpul unei sarcini . Faţa sa internă este tapetată cu o mucoasă bogată în glande şi în vase sanguine nutritive: endometrul. După pubertate, în fiecare lună, endometrul creşte în grosime în timp ce uterul se pregăteşte să primească un ou. În absenţa fecundării, stratul superficial al endometrului se desprinde în final şi este evacuat în momentul menstruaţie. Mucoasa colului uterin secretă o substanţă vâscoasă care obturează mai mult sau mai puţin orificiul său extern. Este un mediu de supravieţuire pentru spermatozoizii care ajung la el după ce trec prin vagin.
      Vaginul primeşte penisul în timpul actului sexual şi sperma după ejaculare. Are un perete suplu, acoperit pe faţa sa internă de o mucoasă fină, faldurată. Având o profunzime de 7-10 centimetri, el formează un fund de sac împrejurul colului uterin.
       La cealaltă extremitate, vulva regrupează partea externă a organelor genitale ale femeii. La femeia virgină, o membrană fină, himenul, separă vaginul de vulvă. El este rupt la primele raporturi sexuale .
       Vulva este mărginită de două pliuri ale mucoasei interne, buzele mici, care sunt parţial acoperite de buzele mari. Anterior, buzele mici se unesc pentru a forma capişonul clitorisului. În timpul raporturilor sexuale, două perechi de glande secretă un lichid care lubrifiază interiorul vulvei. Buzele mici şi cele mari se umflă, ca şi clitorisul, care este un mic organ erectil. În fine, în timpul naşterii, vulva trebuie să se destindă pentru a lăsa să treacă fătul.

Concepţia

       Concepţia reprezintă unirea dintre un spermatozoid şi un ovul. Este un proces complex, pentru succesul căruia sunt necesare o multitudine de condiţii.
       Dacă actul sexual se petrece în perioada ovulaţiei, concepţia este foarte probabilă. Un bărbat produce aşa cum am spus aproximativ 400 milioane de spermatozoizi la fiecare ejaculare. Aceştia sunt înconjuraţi de lichidul seminal, care protejează spermatozoizii împotriva acidităţii vaginale.
       Odată depuşi în vagin, spermatozoizii încep să se deplaseze de-a lungul vaginului şi, prin cervix, la uter. Mobilitatea este asigurată de mişcările viguroase ale flagelilor. O parte din spermatozoizi nu ajung să facă acest traseu şi ei vor fi distruşi de mediul acid din vagin. Acesta este un mod natural de selecţie pentru a asigura înlăturarea de la fertilizarea ovulului a spermatozoizilor lezaţi sau bolnavi.
       Fertilizarea (fecundaţia) Milioanele de spermatozoizi care au ajuns în uter sunt hrăniţi de mucusul alcalin al canalului cervical. După aceea, ei călătoresc până în trompele uterine traseu de aproximativ 20 cm durează 45 de minute şi doar în jur de 2.000 de spermatozoizi vor supravieţui în final. Spermatozoizii pot trăi în trompele uterine cel mult trei zile, fiind gata de a fuziona cu un ovul, dacă ovulaţia are loc. Dacă un ovul este prezent deja în trompă, fertilizarea are loc imediat.
       Fertilizarea este realizată atunci când un spermatozoid penetrează suprafaţa ovulului. Fiecare spermatozoid transportă o enzimă (o substanţă responsabilă pentru catalizarea proceselor chimice ce susţin viaţa), care ajută la lichefierea învelişului extern al ovulului, facilitând penetraţia unui singur spermatozoid. Odată ovulul fecundat, restul spermatozoizilor mor.
       Ovulul şi spermatozoidul fuzionează, formând un singur nucleu (centru), care, apoi, începe să se dividă în două celule. Timp de 72 de ore, celulele continuă să se dividă, până când se produce un ou cu 64 de celule. Oul călătoreşte către uter în aproximativ 7 zile (ziua a 21-a a unui ciclu de 28 de zile). În acest timp, dezvoltă mici proiecţii care ajută la nidarea în mucoasa uterină, unde poate fi hrănit şi astfel debutând o sarcină. O dată cu nidaţia, s-a produs procesul de concepţie complet.
       Oul poate fi hrănit acum de către reţeaua vasculară bogată a mucoasei uterine. Din momentul formării, oul produce un hormon care informează ovarul că fertilizarea a avut loc şi care menţine fluxul sanguin al mucoasei uterine, astfel încât oul îşi poate continua dezvoltarea.
       Placenta Placenta se formează atunci când o parte specializată a oului, nidează în peretele uterului matern. Până în săptămâna a 12-a, placenta devine un organ separat; în momentul naşterii, cântăreşte aproximativ 500 g. Două straturi de celule menţin separată circulaţia sângelui fetal de acelui matern din interiorul placentei, dar multe substanţe pot trece de la mamă la făt.
       Funcţia placentei Toată hrana şi oxigenul de care fătul are nevoie sunt primite de la mamă şi el este capabil să elimine orice produşi de degradare înapoi în corpul matern. Această funcţie vitală de schimb este îndeplinită de placentă, de care fătul este ataşat prin cordonul ombilical. Dioxidul de carbon, produşii de degradare şi hormonii trec de la făt la mamă, oxigenul, nutrimentele (hidraţii de carbon simpli, grăsimile, aminoacizii) şi hormonii - de la mamă la făt.
       Placenta acţionează, de asemenea, ca o barieră ce protejează fătul de substanţele potenţial nocive, deşi multe medicamente pot, totuşi, traversa placenta, dăunând fătului. Unii anticorpi materni pot, de asemenea, traversa placenta.
       În sfârşit, placenta produce o serie de hormoni, care împiedică noi ovulaţii sau apariţia de noi cicluri în timpul sarcinii. Ei stimulează, de asemenea, dezvoltarea sânilor în vederea hrănirii nou-născutului şi depozitarea grăsimilor pe coapse, abdomen şi fese, ca o viitoare sursă de energie. Alţi hormoni stimulează mărirea dimensiunilor uterului şi, probabil, inhibă contracţiile înainte de începerea travaliului. Există dovezi ce sugerează că nivelul hormonilor eliberaţi de placentă poate fi un factor important, ce determină debutul naşterii.

Dezvoltarea fătului

"Făt" este numele atribuit copilului nenăscut de la aproximativ două luni după fertilizarea ovulului). Înainte de această dată, ovulul fecundat (oul) este denumit embrion.
Un doctor trebuie să dateze începutul sarcinii din prima zi a ultimului ciclu menstrual, adăugând nouă luni calendaristice şi încă şapte zile pentru a estima data naşterii. Sarcina este divizată în trimestre (perioade de trei luni în viaţa embrionului şi a fătului), dar, de fapt, concepţia arc loc probabil între a zecea şi a paisprezecea zi a ciclului menstrual, când ovulaţia este cea mai probabilă şi fertilitatea femeii este maximă; de aceea, sarcina începe, de fapt, în cea de-a doua săptămână a primului trimestru. În acest stadiu, sarcina este reprezentată de o celulă fertilizată sau ou. Timp de aproximativ trei zile după fertilizare, oul se deplasează de-a lungul uterului divizându-se şi redivizându-se. formând un mic grup de celule numit morulă.

Primul trimestru

       Pentru încă aproximativ trei zile, morula pluteşte în uter. Se divide şi redivide pentru a forma blastocitul, de-abia vizibil cu ochiul liber.
       Săptămâna a 2-a: Blastocitul se îngroapă în endometru; aceasta se numeşte nidaţie. Vilozităţile coriale, proeminenţe ale învelişului său, pătrund în mucoasa uterină pentru a asigura nutriţia embrionului. Din învelişul extern al blastocitului, trofoblastul, începe să se dezvolte placenta. Începe formarea celulelor sanguine şi diferenţierea celulelor cardiace.
       Săptămâna a 3-a: Modificările hormonale determină îngroşarea endometrului şi vasele sanguine din el hrănesc blastocitul.
       Săptămâna a 4-a: Sacul amniotic este bine dezvoltat. Embrionul şi, mai târziu, fătul vor fi adăpostiţi în el pe tot parcursul sarcinii, suspendaţi confortabil în lichidul amniotic, la o temperatură constantă şi protejaţi împotriva şocurilor. Inima începe deja să bată la început neregulat, dar în curând cu un ritm regulat şi mai rapid decât cel al mamei. Coloana vertebrală şi sistemul nervos încep să se formeze în embrion, care are acum în jur de 7 mm în lungime.
      Săptămâna a 5-a: Se formează primele organe. Capul creşte, adăpostind creierul în dezvoltare care este legat de măduva spinării rudimentară. Braţele şi picioarele apar ca mici muguri, iar inima şi sistemul circulator sunt bine conturate.
       Vasele sanguine ale embrionului se unesc cu cele ale placentei în dezvoltare pentru a forma cordonul ombilical. Vilozităţile coriale continuă să crească la număr şi se ramifică, ataşând ferm embrionul de peretele uterului.
       În interiorul embrionului, acum în lungime de 10 mm, a început să se formeze sistemul digestiv, începând cu stomacul şi părţi din intestin. Deşi nu există încă o faţă propriu-zisă, există mici depresiuni în care se vor forma ochii şi urechile. Gura şi maxilarele sunt la începutul formării, iar sistemul nervos şi coloana vertebrală continuă să se dezvolte.
       Săptămâna a 6-a: Dezvoltarea capului se accelerează. Părţile interne ale urechilor şi ochilor sunt în continuă formare (ultimii acoperiţi cu tegumentul ce va forma pleoapele). Începe dezvoltarea nărilor. Creierul şi măduva spinării sunt aproape formate. Dezvoltarea sistemelor digestiv şi urinar continuă, deşi ficatul şi rinichii nu sunt capabili să funcţioneze. Mugurii membrelor au crescut şi este posibilă observarea rudimentelor mâinilor şi picioarelor. Până la sfârşitul săptămânii a 6-a, embrionul are în jur de 1,3 cm în lungime.
       Săptămâna a 7-a: Placenta, prin care fătul îşi ia hrana din circulaţia maternă în propriul său organism şi îşi elimină produşii de catabolism, este acum bine dezvoltată. Acesta este un moment important pentru dezvoltarea ochilor şi a unor părţi din urechea internă, iar inima bate mai puternic. Formarea sistemului digestiv continuă, iar multe din organele interne există, deşi doar sub o formă rudimentară. Plămânii cresc, dar, în acest moment, sunt compacţi. Apar mişcări reduse ale coloanei vertebrale, iar faţa continuă să se formeze, până la punctul în care este posibilă observarea gurii.Membrele continuă să crească şi apar articulaţiile şoldului, genunchiului şi cotului.

       Săptămâna a 8-a: Ochii sunt aproape complet dezvoltaţi, dar sunt încă acoperiţi cu pielea ce va forma pleoapele. Faţa continuă să se formeze şise pot observa rudimentele nasului. Acum este identificabilă separaţia degetelor de la mâini şi membrele sunt capabile de oarecare mişcare. Capul, mare în comparaţie cu restul corpului, este aplecat peste torace. Fătul este acum de aproximativ 4 cm.
      Săptămâna a 9-a: Cordonul ombilical este complet format şi aprovizionează cu sânge sistemul circulator al fătului. Urechea internă este completă; începe formarea părţii externe. Toate organele interne majore ale corpului îşi continuă dezvoltarea, iar uterul creşte în dimensiuni. În acest moment, fătul are aproximativ 4,5 cm lungime.
      Săptămâna a 10-a: Sistemul circulator începe să propulseze sângele în corpul fătului. Sistemul de reproducere a început să se formeze, dar numai în interiorul organismului: organele genitale externe nu sunt încă vizibile. Faţa continuă să se dezvolte, iar membrele sunt acum clar conturate, iar mugurii digitali sunt vizibili. Mişcările mâinilor şi picioarelor sunt mai viguroase, dar nu pot fi încă percepute de către mamă, până la sfârşitul săptămânii a 10-a,
       Săptămâna a 11-a: Faţa este aproape complet formată şi pleoapele s-au dezvoltat. Începe formarea muşchilor şi a organelor genitale externe. Placenta este de acum un organ separat, o masă de ţesut moale. Volumul de fluid în sacul amniotic creşte continuu între a 11-a şi a 14-a săptămână de sarcină.
       Săptămânile 12-14: Aproape toate organele interne sunt acum formate, dar nu pot funcţiona independent de organismul matern. Uterul poate fi simţit deasupra oaselor pelvine, dar sarcina nu este încă vizibilă.

Trimestrul al doilea

Săptămânile 14-16: Continuă formarea membrelor şi articulaţiile sunt mobile. Se dezvoltă unghiile degetelor şi un păr fin şi moale denumit lanugo acoperă în întregime fătul.
După săptămâna a 14-a, placenta este complet formată. Începe creşterea rapidă în dimensiuni: fătul cântăreşte acum în jur de 135 g şi are aproximativ 12 cm în lungime. După săptămâna a 16-a, rinichii încep să producă o urină diluată.

       Săptămâna a 20-a: De acum, fătul este capabil de mişcări viguroase, pe care mama le va putea simţi. Muşchii se dezvoltă rapid şi părul de pe cap începe să crească. Fătul va avea acum aproximativ 21 cm în lungime.
       Săptămâna a 24-a: Musculatura este aproape complet formată. Placenta este în continuă creştere: toate substanţele nutritive necesare, inclusiv oxigenul, trec prin ea de la mamă la făt şi produşii de degradare trec prin ea în circulaţia maternă, fiind excretaţi. Circulaţiile maternă şi fetală rămân relativ separate. Fătul nu este capabil încă de a exista independent de mamă, deşi în foarte rare ocazii copiii născuţi prematur la această vârstă şi îngrijiţi corect au supravieţuit. Greutatea fătului este în jur de 570 g, iar lungimea de 33 cm.
       Săptămâna a 28-a: Acesta este momentul în care se apreciază că fătul este viabil, deoarece are o şansă de 5% în cazul unei naşteri premature. Este acoperit cu un lichid grăsos care îl protejează de lichidul din sacul amniotic, şi are aproximativ 37 cm lungime.

Trimestrul al treilea

       Ritmul de creştere al organismului fetal atinge ritmul de creştere al capului şi fătul are proporţiile fizice ale unui nou născut. Corpul este mult mai slab, deoarece grăsimea subcutanată nu a început să se dezvolte. Lungimea corpului este acum în jur de 45 cm şi copilul născut prematur în acest stadiu are 15 % şanse de supravieţuire.
       Săptămâna a 36-a: în acest moment, şansa de supravieţuire creşte până la 90 la sută, deoarece plămânii sunt complet formaţi
În multe cazuri, poziţia copilului se modifică, astfel încât capul ajunge în partea inferioară a uterului, dar la femeile care au născut deja un copil această mişcare poate avea loc mai târziu.
       Testiculele copilului de sex masculin sunt coborâte în scrot.   Greutatea copilului se măreşte cu aproximativ 28 g pe zi. Unii copii se nasc cu un păr fin pe braţe, picioare şi umeri; de obicei, acesta dispare în ultimele săptămâni ale sarcinii.
Naşterea se va produce în aproximativ a 40-a săptămână, deşi travaliul la unele femei se poate declanşa mai târziu sau mai devreme. Copilul va avea 50 cm în lungime şi o greutate de 3,4 kg .

Mama

       Deoarece primul trimestru este perioada în care are loc formarea organelor esenţiale ale fătului, este important pentru mamă să evite orice ar putea produce malformaţii fetale . Medicul trebuie consultat înainte de administrarea oricăror medicamente şi toate femeile sunt sfătuite să renunţe la fumat şi alcool, de îndată ce sunt gravide. Înainte de a rămâne gravidă, o femeie trebuie să fie sigură că este imună la rubeolă şi, dacă nu este, să se vaccineze împotriva acesteia. Contractarea rubeolei pe timpul sarcinii poate duce la naşterea unui copil cu malformaţii grave.
       Este important pentru mamă să consulte medicul pentru un examen fizic meticulos şi pentru stabilirea unui program de îngrijire prenatală. Controlul creşterii fătului reprezintă o parte importantă a acestuia. Metodele utilizate pentru aceasta variază de la simpla măsurare a uterului matern la examinarea cu ultrasunete.
       Înainte cu aproximativ o săptămână înainte de data la care un nou ciclu menstrual ar trebui să înceapă, poate exista o mică hemoragie datorită formării noilor vase de sânge care vor hrăni embrionul în perioada de creştere. Medicul trebuie informat de aceasta şi de orice alte simptome şi, de asemenea, va da sfaturi referitoare la dietă şi la suplimentele de vitamine şi fier care pot fi necesare în timpul sarcinii. Măsurarea cu regularitate a presiunii arteriale şi testele de urină ajută la evaluarea periodică a stării de sănătate a mamei.
       În timpul celui de-al doilea trimestru, mama va începe să simtă mişcările fetale în special înainte de a adormi. Propriul ei sistem circulator a suferit modificări, respectiv o creştere continuă a producţiei de celule sanguine.
       Multe femei observă că au nevoie de o cantitate mai mare de lichid decât de obicei, iar unele ar putea avea nevoie de un supliment de fier pentru a ajuta procesul de producere a celulelor sanguine.
       Până în săptămâna a 20-a, glandele mamare sunt pregătite pentru alimentarea la sân. Unele femei observă că mameloanele produc un fluid gălbui numit colostru, dar aceasta nu se întâmplă în toate cazurile şi cele la care nu apare nu ar trebui să fie îngrijorate asupra capacităţii lor de a alimenta la sân.
       În acest stadiu al sarcinii, unele mame au indigestie, dureri cardiace şi constipaţie şi trebuie să ţină seama de toate acestea atunci când îşi planifică dieta. Pe măsura avansării sarcinii, creşterea în greutate şi presiunea pe organele interne pot determina hemoroizi la nivelul rectului şi varice la nivelul membrelor inferioare. Hemoroizii pot fi preveniţi parţial prin evitarea constipaţiei şi iritaţia provocată de aceştia poate fi uşurată prin unguente sau supozitoare prescrise de doctor. Purtarea ciorapilor elastici reprezintă o măsură care poate preveni formarea varicelor, dar este esenţial ca aceştia să fie aplicaţi dimineaţa înainte de scularea din pat.
       Până în al treilea trimestru, uterul şi-a mărit dimensiunile foarte mult şi multe femei prezintă dificultăţi la mers dacă nu se apleacă pe spate, ceea ce poate determina dureri lombare. Pot exista contracţii ocazionale nedureroase ale uterului, care sunt normale şi ajută circulaţia placentară.
Statul pe burtă va deveni inconfortabil. Totuşi, după ce capul copilului s-a ,,angajat" - a coborât în pelvis -multe femei se simt mult mai bine, deoarece presiunea pe stomac şi diafragm este mult mai redusă. La un moment dat, în cursul celei de-a 40-a săptămâni va începe travaliul. Oasele pelvisului mamei s-au separat deja pentru a pregăti naşterea copilului. Contracţiile puternice, ruperea sacului amniotic sau o mică hemoragie uterină sunt printre primele semne ale naşterii. Cervixul începe să se dilate şi naşterea începe.
       La naştere, greutatea medie a copilului este de 3,4 kg, dar o greutate între valorile 2,8 kg şi 4 kg este considerată absolut normală. Părul de pe capul nou-născutului variază ca dimensiuni, fiind uneori abia vizibil, iar alteori lung de 4 cm, unghiile ating extremităţile degetelor de la mâini şi picioare sau chiar le depăşesc puţin, iar ochii sunt aproape întotdeauna de culoare albastră-cenuşie, deoarece culoarea ochilor nu este complet definitivată .
       Spre deosebire de miros, gustul nu-şi pierde acuitatea dacă nu este solicitat. Celulele gustative sunt destul de dinamice (ele se reînnoiesc la fiecare zece zile) pentru ca percepţia gustativă să nu rămână fixă. Celulele noi sunt deci întotdeauna gata să primească alte gusturi. Doar îmbătrânirea duce la pierderea anumitor percepţii gustative (amar şi acru), numărul unor papile scăzând cu trecerea anilor.

DIMENSIUNE GENERALĂ A PASTORAŢIE FAMILIEI CREŞTINE ÎN CONDIŢIILE LUMII MODERNE

DIMENSIUNE GENERALĂ A PASTORAŢIE FAMILIEI CREŞTINE ÎN CONDIŢIILE LUMII MODERNE
Impactul lumii moderne asupra familiei româneşti.
Factorii de risc în destructurarea familiei
Construcţia planului parohial având drept centru familia
TIPOLOGIA FAMILIEI ŞI IMPLICAŢIILE PASTORALE A ACESTEIA ÎN MISIUNEA COTIDIANĂ A BISERICII
Familia creştină în mediul urban
Familia creştină în mediul rural
COPILUL PARTENER PASTORAL ŞI FACTOR EDUCAŢIONAL
Educaţia modernă, factor de risc pastoral. Influenţa culturii mass-media în viaţa copiilor
TINERETUL, SPECIFICITĂŢI ÎN ABORDAREA PASTORAL-MISIONARĂ
VÂRSTA A TREIA, PASTORAŢIA NĂDEJDII
Specificităţi pastorale ale vârstei a III-a. Discreţia pastorală în lucrarea misionară adresată vârstnicilor
Forme de manifestare ale filantropiei creştine în parohia Ucea de Sus.
Activităţi pastorale în Parohia Ucea de Sus, 2006-2007

DIMENSIUNE GENERALĂ A PASTORAŢIE FAMILIEI CREŞTINE ÎN CONDIŢIILE LUMII MODERNE

Impactul lumii moderne asupra familiei româneşti.

Factorii de risc în destructurarea familiei

     Dacă privim familia din perspectiva existenţei umane, se poate afirma că ea este „izvor şi albie a vieţii”. Familia este prima societate naturală care se sprijină pe legătura indisolubilă dintre bărbat şi femeie şi care se completează cu o lume nouă în care apar copiii. Familia conferă omului ajutor şi siguranţă celui dintâi pas pe care îl face în viaţă şi fără de care nu poate face altul.
     Dacă Dumnezeu a zis ,,nu este bine să fie omul singur pe pământ”, înseamnă că familia este însăşi viaţa şi cea dintâi instituţie, mamă a tuturor celorlalte, unitate primordială a întregii societăţi, purtând în sine toata viaţa, precum poartă celula energiile materiei.
     În cultura ortodoxă, familia reflectă în constituţia ei misterul Sfintei Treimi. După cuvântul Mântuitorului care a spus că ,,Eu şi Tatăl Una suntem”, în chip asemănător, bărbatul şi femeia, prin căsătoria lor, alcătuiesc o singură fiinţă, în lumina Sfintei Treimi. De aceea, taina cununiei începe cu invocarea Sfintei Treimi ,,Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt: […], să vă binecuvânteze pe voi. Să vă dea viaţă îndelungată, naştere de prunci buni, spor în viaţă şi în credinţă. Să vă umple de bunătăţile cele pământeşti şi sa vă învrednicească de desfătarea bunătăţilor celor făgăduite” .
     În lumina comuniunii treimice, familia constituie Biserica cea mică , în timp ce Biserica constituie familia cea mare. Familia devine un mijloc de a promova nu doar valorile lumii acesteia, ci mai ales, valorile vieţii veşnice, scopul ei fiind acela de a lărgi hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu. În sensul acesta ne sfătuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Folosiţi-vă cu înţelepciune de viaţa de familie şi veţi fi primii în Împărăţia cerurilor şi vă veţi bucura de toate bunurile”. Atâta timp cât privim familia numai din perspectiva umană şi nu o raportam în Treime, la Biserica întreagă, nu vom înţelege că familia poartă în ea taina iubirii dumnezeieşti
Totdeauna au existat crize în familie. Astăzi însă familia naturală, tradiţională se afla în criză, în mutaţie spre un viitor confuz şi incert, în toata Europa, astfel încât criza familiei este percepută ca simptom al crizei civilizaţiei occidentale, o criză a societăţii contemporane însăşi. Criza familiei devine mai devreme sau mai târziu şi o criză a Statului.
     Statisticile demografice arată că în Europa scade numărul căsătoriilor (în Uniunea Europeana: 5 căsătorii la 1000 persoane) şi creşte numărul divorţurilor, mai ales în Europa Occidentala. Copii mai putini, iar bătrâni mai mulţi: un continent care îmbătrâneşte şi care nu prezintă semne majore de dinamism demografic – aceasta este imaginea actuală a Europei .
     Cauzele sunt multiple şi complexe: mutaţii de ordin cultural, tehnic, ideologico-pragmatice accelerează fenomenul de secularizare ca pierdere a dimensiunii sacre a vieţii şi intensifică în mod alarmant mentalitatea individualistă exacerbată, mercantilă, narcisistă şi nihilistă. Absenţa idealului pe termen lung şi a valorilor creează adesea în om sentimentul vidului, al singurătăţii şi al abandonului, determinând mulţi oameni să se refugieze în practica drogului, violenţei, în sectarism şi suicid.
     La criza aceasta de ordin spiritual din Europa Occidentală se mai adaugă în Europa Centrală şi Orientală, în fostele ţări cu regim comunist, şi alţi factori negativi care lovesc în familie: sărăcia, şomajul, sectele prozelitiste, violenţa, nesiguranţa zilei de mâine, emigraţia spre ţări mai bogate.
     În România, criza familiei se manifestă şi în abandonul copiilor şi în abandonul părinţilor, în numărul mare de avorturi şi chiar o creştere a numărului divorţurilor, creşterea violentei în familie şi creşterea delicvenţei juvenile.
     Cauzele economice şi mutaţiile specifice perioadei de tranziţie spre capitalism explică doar în parte acest fenomen. Nu trebuie uitat că în parte criza spirituală a familiei în România se datorează şi secularizării impuse de regimul comunist prin faptul că educaţia copiilor şi tinerilor, adulţii de azi, a fost un monopol al Statului, iar părinţii n-au avut posibilitatea să educe suficient copiii şi tinerii în credinţa creştină, ateismul fiind ideologia oficială în toate instituţiile de învăţământ, iar dimensiunea creştină a familiei s-a menţinut mai mult în virtutea tradiţiei liturgice şi sacramentale decât în virtutea educaţiei sistematice creştine sau a unei pastorale elaborate.

Construcţia planului parohial având drept centru familia

În mentalitatea modernă, într-o lume post-creştină, desacralizată şi secularizată, Dumnezeu parcă nu mai are loc, iar Evanghelia nu mai este auzită. Credinţa religioasă apare ca un stadiu infantil al conştiinţei umane, fiind înlocuită avantajos prin tehnică, psihanaliză şi solidaritate socială. Cu toate acestea trebuie să nutrim speranţe pentru depăşirea acestei crize.
a). Binecuvântare lui Dumnezeu asupra familiei.
Criza familiei de azi nu poate totuşi fi mai puternică decât binecuvântarea lui Dumnezeu-Creatorul care a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul!” (Facere 1, 28). În ciuda multor păcate şi primejdii abătute asupra neamului omenesc, totuşi familia a fost instituţia cea mai stabilă în istorie. În acest sens, deja în antichitate, cum arăta Aristotel, ea (familia) era recunoscută ca fiind „instituţia socială primară şi fundamentală, anterioară şi superioară Statului, contribuind în mod eficace la bunătatea societăţii însăşi” .
În plus binecuvântarea familiei de câtre Domnul nostru Iisus Hristos la nunta de la Cana, când a transformat apa în vin, la solicitarea Maicii Domnului – icoana Bisericii rugătoare – de a ajuta o familie noua în nevoie, constituie pentru noi o puternică bază a speranţei creştine. Hristos care a schimbat apa în vin poate schimba criza într-o speranţă nouă, poate aduce bucurie acolo unde ameninţă lipsurile şi tristeţea. Noi însă trebuie să-L rugăm, să-I spunem Lui ce lipseşte cu adevărat familiei astăzi şi să spunem familiei creştine în criză că de fapt criza ei cea mai profunda este insuficienta ei deschidere spre ajutorul lui Hristos şi al Maicii Domnului în organizarea însăşi a vieţii conjugale. Cu alte cuvinte, este vorba despre insuficienta cultivare a sfinţeniei familiei. Minunea din Cana Galileiii ne descoperă fericirea ca dar al lui Dumnezeu care produce comuniune şi bucurie în societate, nu ca drept ce trebuie cucerit în spirit individualist – egoist.
b. O altă sursă de speranţă este efortul Bisericilor de a apăra familia naturală, tradiţională, universală, şi de a rezista în faţa unor „modele” noi de familie, în care relaţia normală bărbat-femeie este considerată ca ceva depăşit.
Actualitatea mesajului creştin rezultă dintr-o Biserică angajată ca partener eshatologic, în interiorul lumii şi al experienţei omului contemporan. Biserica nu trebuie să-şi asume treburile concrete ale cetăţii, dar conştiinţa creştină este chemată să acţioneze din plin până şi în chestiunile cele mai tehnice. Politica, economia, dezvoltarea sunt sferele comune în care credincioşii şi necredincioşii se întâlnesc. Un om al luminii poartă o lumină care străluceşte peste întreaga lume.
Marii duhovnici spun că orice asceză lipsită de dragoste şi care nu este un „sacrament al fraternităţii” este deşartă.. Vorbind despre euharistie, Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Aici este odaia înaltă în care au şezut ucenicii, de aici au plecat ei spre Muntele Măslinilor. Să plecăm şi noi în căutarea mâinilor de săraci, căci ele sunt pentru noi”Muntele Măslinilor”. Într-adevăr, mulţimea săracilor este asemenea unui codru de măslini sădit în casa lui Dumnezeu. De acolo curge uleiul de care vom avea nevoie spre a ne înfăţişa, precum fecioarele înţelepte punând lămpile pline înaintea Mirelui” . Aproapele este un fel de vistierie la care alergăm cu mintea pentru a lua sfinţenie sau patimi, în funcţie de inima noastră.
Biserica ultimilor veacuri nu mai oferă celui înfometat „pietrele ideologice”, ci „pâinea îngerilor” şi „Inima omenească a fratelui, dăruită ca hrană curată” aşa cum frumos spune Origen .
c. Cooperarea Stat-Biserică este o altă sursă majoră de speranţă.
Deja reintroducerea religiei în şcoală, integrarea învăţământului teologic, liceal şi universitar în reţeaua de stat, specializarea în teologie-asistenţă socială, prezenţa preoţilor de caritate în diferite instituţii ale Statului, armata, spitale, penitenciare – reprezintă un potenţial important pentru o cooperare fructuoasă în rezolvarea multor probleme de ordin spiritual, moral, pastoral şi social cu care se confrunta familia azi.
Desigur este necesară consultarea şi cooperarea dintre Stat şi Biserică în domeniul legislaţiei privând familia, în domeniul educaţiei copiilor şi tinerilor, în domeniul asistentei sociale privând copiii şi părinţii cu copii mulţi sau cu probleme majore de ordin social. Este nevoie de programe şi proiecte de cooperare a Bisericii cu diferite instituţii de resort ale Statului atât pe plan local, regional, cât şi naţional.
În interiorul Bisericii noastre, pentru ca speranţa să devină un dar cultivat şi roditor, sunt necesare, la nivel de parohie şi eparhie, programe de cateheză şi asistenţă pastorală a copiilor şi familiilor în criză, cicluri de cateheze pentru pregătirea tinerilor pentru căsătorie, cateheze pastorale pentru tinerii căsătoriţi şi pentru părinţii lor, astfel încât pregătirea pentru căsătorie să nu se reducă doar la frumosul ceremonial al cununiei. Este necesar un program de cateheză pastorală pentru naşi pentru a-i implica în susţinerea continuă a familiilor pe care le cunună. Prin toate aceste programe trebuie afirmata şi cultivata sfinţenia căsătoriei, organizată solidaritatea în familie şi între familii, afirmată demnitatea maternităţii, a paternităţii, a filiaţiei şi a fraternităţii, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu ce trebuie cultivate.
Trebuie înţeleasă şi mai profund şi cultivată şi mai mult legătura sfântă care exista între taina familiei şi taina Bisericii, între taina copilului şi taina persoanei, de vreme ce, pentru a fi Om adevărat, Dumnezeu-Fiul S-a născut din femeie şi a întrat în istorie ca şi copil. Toţi termenii de bază în Biserică sunt împrumutaţi din familie: părinte spiritual, mamă sau maică spirituală, frate şi soră spirituală, fiu şi fiică spirituală, chiar şi în domeniul vieţii monahale. De aceea, fără taina familiei nu poate fi înţeleasă nici taina Bisericii, şi fără taina Bisericii nu poate fi înţeleasă nici taina familiei. Cununia este binecuvântată de Biserică în calitatea ei de icoana a iubirii dintre Hristos şi Biserica, dintre Dumnezeu şi umanitate. De aceea, taina Familiei poartă în ea taina mântuirii şi a vieţii veşnice. Niciodată familia nu poate fi redusă la aspectul ei biologic, juridic, psihologic, sociologic sau cultural, ea este mai mult decât toate acestea laolaltă şi le transcede, pentru că are vocaţia de a fi în lume icoana iubirii divine veşnice.

TIPOLOGIA FAMILIEI ŞI IMPLICAŢIILE PASTORALE A ACESTEIA ÎN MISIUNEA COTIDIANĂ A BISERICII

Familia creştină în mediul urban

Familia creştină în mediul rural

Ortodoxia este în firea lucrurilor, spunea Părintele. Rafail Noica . Ea este posibilă atât la oraş cât şi la sat.
Este posibilă Ortodoxia la oraş şi pentru că dispui de mijloace. Televiziune, radio, jurnalele locale, întâlniri publice mult mai dese decât la sat, de exemplu, fac mult mai accesibil mesajul lui Hristos, atunci când ştii să te foloseşti de ceea ce iţi este pus la îndemână. De fapt, nici nu mai există paradigma de sat. Este o raritate pe care noi va trebui să o înregistrăm ca atare, pentru că, trebuie să recunoaştem, în mare parte, zone cu care noi ne lăudam foarte mult ca fiind sănătoase duhovniceşte, au în ele acum oameni totuşi cu mentalitate de navetist, care de multă vreme n-au mai ţinut sapa în mână şi au fost supuşi centrifugării dinspre lucrurile veşniciei câtre celelalte, omeneşti şi pieritoare. Oamenii au plecat sa-şi câştige o pâine şi e firesc să fie aşa, numai că în drumul lor spre pâine au mai nimerit şi în tot felul de coabitări din acestea mai puţin spirituale: au trecut de la cititul Scripturii la jocul de cârti pe autobuz, au demisionat un pic de la prezenţa lor duminică de duminică în biserică pentru că erau foarte obosiţi, într-un fel sau altul au devenit surzi la cele din jur pentru că le huruie tot timpul motoarele în cap sau strigă la ei şefu'.
Dorinţa de a avea bani - mai ales în ultima vreme, în ultimii zece - cincisprezece ani -, această nebunie de acumulare financiară şi materială i-a făcut să uite că omul nu este numai banul câştigat, ci este ceva mult superior, dincolo de bani. Or, toate aceste lucruri din start au creat un alt profil de credincios la ţară. Acum foarte greu mai faci diferenţa între oraş şi sat. Poate doar în satele de munte, sau in Bucovina sau mai ştiu eu unde, acolo unde oamenii au rămas într-un fel de depresiune spirituală (şi nu o zic în sens negativ, de depresie spirituală), într-o depresiune foarte bine păstrată şi închegată să mai găseşti asemenea oameni.
Noi n-avem, de exemplu, tradiţii de Crăciun de oraş sau tradiţii de Paşti de oraş. Noi le-am transmutat, Ie-am luat de la ţară. Suntem o ţară de preoţi şi sate, cum zicea Nicolae Iorga, deci nu merge să ne ascundem după deget că suntem metropolitani. Noi ne-am făcut metropolitani prin învecinare cu europenismul, dar în esenţă rămânem o astfel de ţară, temeluită pe sat, şi nu-i nimic ruşinos în asta! N-am înţeles niciodată de ce ne este ruşine să recunoaştem că baza fundamentală a creştinismului nostru ortodox este satul, cu toate că în general descoperirile arheologice din primele veacuri ne arată o clară dezvoltare mai ales în metropole a creştinismului.
E greu la oraş să vezi cerul, pentru că, în gri-ul şoselei, în gri-ul pereţilor, în gri-ul camerei şi în gri-ul vieţii cotidiene dispare capacitatea aceasta de surprindere a cerului. Or, cine nu vede cerul n-are conştiinţa unei apartenenţe la ceva ceresc. Este foarte preocupat de bancomaturi, automaturi, tonomaturi - toate sunt -maturi -, adică creează o imagine mată asupra lumii şi anulează un pic din lumină.
Într-un Interviu tradus în limba romana în primul număr din revista Transilvania de după revoluţie, se povesteşte că la Eugen lonescu a venit in vizită un preot, cu care a avut, de altfel, o discuţie foarte elevată şi de bun simţ şi la urmă de tot îl întreabă preotul: „Mie ce-mi reproşezi ca preot venit în vizită la tine?” Iar Eugen lonescu îi răspunde: „Îţi reproşez că nu eşti venit la mine în reverendă. Adică să-mi araţi că cineva din lumea în care eu trăiesc şi care trece pe lângă mine poate trăi totuşi într-un alt plan, într-un plan al noncompromisului, într-un plan al metaistoriei, într-un plan al metalogicii, să-i spunem”. Or, bine, din start, preotul trecând printre astfel de oameni îi provoacă. Îi provoacă, dar nu oferă răspunsuri. Foarte greu se opreşte preotul pe coridoarele şcolilor sau pe casa scării unui bloc să vorbească efectiv cu oamenii, să Ie spună cât de mult îi iubeşte Dumnezeu. Arareori. Se întâmplă în cazurile acelea punctuale: la înmormântări, la masluri, la sfeştanii prin case sau la contactul direct, in Taina Spovedaniei, in aula magna care este Biserica.
Dar lucrul nu se opreşte acolo. Omului de baracă, termen folosit de Andrei Pleşu, trebuie să-i aşezi in contrapondere omul de Biserică, omul care să vadă că dincolo de uşa apartamentului există o lume în care se poate trăi colegial; şi când spun asta o spun sub forma unui sinod, nu neapărat o colegialitate de serviciu. Omul care să înţeleagă că esenţial nu este numai mersul din apartamentul lui până în secţia din fabrica unde lucrează şi-napoi; cărările şi sensul omului nu se reduc doar la a produce şi a consuma, ci şi la a medita asupra lucrurilor profunde, adevărate.
Ce pierde Ortodoxia transmutată de la ţară la oraş? Sau, in sens invers, ce câştigă?
Poate că este un echilibru între pierderi şi câştiguri. Fiind o confesiune a creştinismului care se adresează în primul rând efortului personal al omului şi adresându-se de fiecare dată fiecărei persoane în parte, Ortodoxia are această calitate de a nu exclude pe nimeni din demersul mântuirii, de a avea întotdeauna o misiune inclusivistă, nu exclusivistă. Iar tot din acest inclusivism misionar-pastoral Biserica are capacitatea aceasta de a folosi datul fiecărui om pentru a-i descoperi acestuia mântuirea.
De ce trebuie să ne fie teamă sunt falsele tradiţii creştine pe care satul le propagă. Găina neagră dată peste groapă sau parastasele acele celebre de gândeşti că sunt nunţi întregi, care aduc în schimb la sapa de lemn familia respectivă. Toate aceste exacerbări în momentul când trec spre oraş se estompează un pic. însă aici trec într-o altă extremă: dau naştere aşa-numitelor parastase coktail-uri, adică un fel de întâlniri de seară. Mă leg de aceste imagini, caricaturizând un pic, tocmai pentru a dovedi că suntem uneori naivi. Adică trecem în nişte extreme care nu ne folosesc şi în nici un caz nu reprezintă Ortodoxia lucrătoare, dinamică, voitoare de mântuirea omului.
Pe de altă parte, sunt convins că oraşul oferă în plus un plus de cunoaştere în carte a Ortodoxiei. De exemplu, sunt convins că un om care iese din bloc şi intră într-o librărie şi-şi ia o carte bună de citit pentru seară sau pentru doua-trei seri este, dintr-un anumit punct de vedere, mult ajutat în mântuirea lui în raport cu bietul om de la ţară, care trebuie să-şi drămuiască foarte bine timpul între casă, animale şi viaţa lui personală. Dar daca omul de la oraş a uitat că ţelul final al lecturii sale este întâlnirea cu Dumnezeu sau apropierea de Dumnezeu, sigur că n-a câştigat nimic; în vreme ce celălalt, hrănindu-şi animalele, hrănindu-şi vecinii cu laptele pe care îl mulge - chiar daca le ia bani, un ban cinstit până la urmă -, săpându-şi pământul, culegându-şi~ roadele, este clar unul dintre principalii beneficiari ai harului lui Dumnezeu, ai proniei, ai purtării de grijă a lui Dumnezeu. Or, într-un fel sau altul, toate acestea se simt în viata credincioşilor.
Oraşul este poate spaţiul cel mai dificil de misionarizat. Când mergi la ţară, de exemplu, ca preot tânăr, te întâlneşti cu parohia, e clar că ai un grup compact de familii, de prieteni, de neprieteni, dar măcar ştii chipul turmei pe care-o ai de păstorit. Or, la oraş, dintr-o data - vorba părintelui Bria, ai dinainte ochlosul, mulţimea fără chip, nu mai ai laos tou Teon, poporul lui Dumnezeu; e ochlosul: nu-i ştii, nu-i cunoşti, te întâlneşti cu ei de două-trei-patru ori pe stradă. Pe vremuri era imaginea aceea a muncitorilor care ieşeau din schimb la ora 3 după-amiază. O puzderie de oameni, un val întreg de oameni, un fluviu de oameni care ieşeau din fabrica şi nu ştiai cum să Ii te adresezi. Cum sa te adresezi unui fluviu? Or, nu s-a dezvoltat la capitolul acesta o tehnică şi nici o metodă specială pentru a face asta, dar s-a dezvoltat cealaltă tehnică, a luptei duhovniceşti faţă către faţă, a întâlnirii faţă către faţă.
Biserica se poate strecura printre blocuri printr-o foarte bună cateheză. pe care s-o realizeze preotul în Biserică, profesorul de religie la şcoală. Când zic în Biserică nu spun neapărat în taina Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, ci la toate slujbele. Nu cred în slujba petrecută la oraş fără predica aceea în care să se explice, în care să se spună lucrurilor pe nume, în care să se facă chemări şi îndemnuri spre mântuire. Toate acestea dacă nu sunt spuse la momentul potrivit şi nu sunt explicate corect, nu dau roade.
Apoi Taina Spovedaniei, care trebuie realizată cât se poate de corect, inclusiv în marile centre de oraş. Nu este admisibil ca, pastoraţia Bisericii să se mai facă în viteză diluând la maximum Taina Spovedaniei.
Cred că încă n-am reuşit să avem la nivelul oraşului oameni cu timp, cu disponibilitate pentru spovedanie, cu disponibilitatea de a construi o plasă ca de păianjen în care, o dată intrat, penitentul să se simtă în siguranţă. Să aibă siguranţa că stă pe ceva sigur şi că preotul este dispus să-l asculte şi, mai cu seamă, să-l îndrume, să-l salveze. Dar şi preotul trebuie să aibă obligaţia de a-i spune de fiecare dată penitentului că - ceea ce spunea părintele Schmemann în jurnalul său - Biserica nu oferă soluţii la drama lui, ci oferă un nou mod de viaţă. Deci trebuie să-l chemăm la un nou mod de viaţă în Hristos. Să-i spună că de fapt normalitatea nu este în a se împrăştia in mii de lucruri infidele mărturiei lui de credinţă, ci că de fiecare data soluţia poate veni numai dinspre o reaşezare in normalitate cu Hristos.
Biserica se mai poate strecura printre blocuri cu o foarte corectă asistenţă socială, cu un braţ filantropic, daca vreţi, care să îmbrăţişeze toate cotloanele ascunse ale parohiei.

COPILUL PARTENER PASTORAL ŞI FACTOR EDUCAŢIONAL

Educaţia modernă, factor de risc pastoral. Influenţa culturii mass-media în viaţa copiilor

S-a spus adeseori şi se spune mereu şi astăzi că nimeni pe lume nu poate înlocui integral pe părinţi în opera lor de educare a copiilor. „Oricât de pregătite şi de ideale ar fi persoanele acelea care sunt puse să facă educaţie în familii, în creşe, în grădiniţe de copii, în şcoli şi în alte instituţii de creştere şi educare - instituţii întemeiate de Biserică, de Stat sau de alte asociaţii – ele rămân totdeauna nişte persoane care încearcă să suplinească lipsa părinţilor, dar ele nu vor reuşi niciodată să facă integral înlocuirea acestora în opera de educaţie a copiilor” .
Influenţa pe care părinţii o exercită asupra copiilor este hotărâtoare pentru întreaga lor viaţă. De această educaţie depinde în cea mai mare parte întreg viitorul copiilor, al familiilor şi al societăţii. în special influenţa pe care părinţii o exercită în primii ani ai vieţii copilului determină întreaga lui conduită şi orientare în viitor. Toate cercetările pedagogice şi toate experienţele făcute secole de-a rândul, arată că educaţia omului se face în primul rând în cei şapte ani de acasă. Primele impresii care străbat acum în sufletul copilului se imprima puternic şi statornic în aceste suflete curate şi ele rămân neşterse şi determină în mare măsură însăşi natura omului viitor. În această epocă părinţii seamănă şi sădesc în terenul curat şi fraged al copiilor tot ceea ce va creşte şi se va dezvolta ulterior în viaţa lor. Atmosfera familiei este climatul în care cresc şi se formează oamenii viitorului, prin mii şi mii de pori pătrund acum în fiinţa copilului toate concepţiile de morală, toate concepţiile de viaţă ale părinţilor. Exemplul lor de viaţă, armonia şi frumuseţea vieţii lor influenţează în chip pozitiv asupra copiilor, aşa precum lipsa de exemplu a părinţilor influenţează în chip dezastruos asupra copiilor.
În special influenţa mamei, care prin natura lucrurilor petrece mai mult în preajma copilului mic şi e chemata să se ocupe mai stăruitor de creşterea lui, este mai hotărâtoare. De aceea s-a spus că cea mai mare fericire pentru un copil este să aibă o mamă bună, o mamă conştientă de rolul ei de educatoare.
Dacă mama este inima familiei, tatăl este creierul ei. Dacă mama este reprezentanta iubirii nemărginite şi a tuturor simţămintelor curate şi superioare, tata reprezintă şi întruchipează în familie autoritatea şi disciplina, elemente tot atât de necesare educării ca şi iubirea. Deci tata împreună cu mama alcătuiesc o singură unitate, o singură forţă educativă în cadrul familiei.
Dacă, în general, părinţii au iubirea, au răbdarea şi spiritul de jertfă necesare unei bune educări, părinţii nu au totdeauna conştiinţa şi ştiinţa necesară îndeplinirii acestei lucrări grele. De aceea, pentru îndeplinirea rolului de educatori în cadrul familiilor creştine, părinţilor trebuie să li se atragă mereu atenţia asupra îndatoririlor de educatori, asupra răspunderii mari pe care o au în faţa lui Dumnezeu şi în faţa istoriei, de creşterea pe care o dau copiilor lor. În acelaşi timp, majoritatea părinţilor trebuie ajutaţi, trebuie îndrumaţi şi lămuriţi până în cele mai mici amânunte cu privire la cunoştinţele pe care trebuie să le predea zi de zi şi an de an, precum şi la metodele de predare a acestor cunoştinţe. Răspunderea pentru păstrarea trează a conştiinţei părinţilor creştini şi pentru predarea cunoştinţelor necesare copiilor lor, o au pretutindeni păstorii de suflete, preoţii. De aceea fiecare preot trebuie să fie pe deplin conştient de faptul că va răspunde în faţa lui Dumnezeu, în eternitate şi cu sufletul său de îndeplinirea acestei mari îndatoriri profesionale.
Astăzi, într-un fel sau altul, televizorul a devenit educatorul copiilor noştri şi uneori, s-o recunoaştem, idolul casei, icoana mişcată, care la rându-i mişcă copilul spre depersonalizare şi nivelare intelectuală, egalizare rutinieră. El arunca - alături de computerul împănat cu jocuri electronice - pe copil într-o angoasă majoră în raport cu oamenii, într-o imitare periculoasă (un raport american povestea despre un copil care se aruncase de la etaj pentru că văzuse zeci, sute de personaje că „pică” şi n-au nimic ) a unei moralităţi dubioase. O moralitate uneori, sau de cele mai multe ori, îndreptată împotriva moralei. Nu este cazul sa amintim detaliat aici chestiunile legate de imoralitatea rec1amelor in care goliciuni absurde - cui foloseşte să facă baie cu săpun în piscină ? - dar şi mesaje subliminale vin să modifice ierarhia de valori în ce priveşte morala creştină.
Să nu mai spunem despre sincretismul pueril în care ne-au obişnuit ultimii ani de televiziune: reîncarnări şi reîntrupări, dedublări de personalitate sau tot felul de pelicule psycho, seriale SF sau megaproducţii al căror subiect se încadrează intr-o ofensivă reală de descreştinare a culturii contemporane. Aici se adaugă desigur desfrâul ridicat la rang de virtute prin tot felul de filme sau mesaje filmate în care doi homosexuali pot forma o pereche de părinţi mai potrivită decât una normală, în care desfrânarea şi uciderea creează icoana de seducţie (Nikita), în care pot fi scuzate crimele de dragul altor crime sau în care imaginea orgiilor pe baza de consum de alcool şi drog sunt induse drept normale, în care tinerii pot să lovească sau să înjure fără conjur orice profesor. Toate acestea epurează la maximum idealul etic, profesând cultul virtuţilor laice, glorificând obligaţia persoanei de a se sacrifica pe altarul familiei sau al patriei sau al istoriei.
În faţa acestei sfidări care este mass-media, Biserica n-are voie să nu vadă realitatea. Consumul de televiziune este semnul distinct al înstrăinării, al ruperii de sinaxa, de comunitate şi comuniune
De aici şi nevoia elaborării unei strategii misionare-pastorale care să cuprindă soluţii viabile ca răspuns la provocarea unei media decreştinate. Facultăţi de Teologie cu secţii media? Radiouri? Televiziuni? Cotidiane? Poate. Dar şi o prezenţă profesională pe canalele media în spaţiile editoriale existente: o prezenţă respectabilă, cum misiunea preotului trebuie mereu să fie.
Cred că preotul are obligaţia de a articula bine toate componentele parohiei sale şi să nu uite niciodată că nu este, nu doar că nu este obligat, dar nu le poate face singur pe toate. Cred în continuare în capacitatea sau în necesitatea realizării unei misiuni la modul în care părintele să fie invitat în şcoală de consiliul profesoral la consiliile profesorale; nu cu drept de veto, nu cu drept de a da lecţii profesorilor - cum uneori nătâng credem că trebuie să dăm tot timpul lecţii ca preoţi ortodocşi -, ci la modul de a asculta păsurile profesorilor, de a înţelege ce se întâmplă în şcoală şi de a încerca în predica următoare să ieşi în întâmpinarea acestor probleme. Dau un exemplu: presupunem că vineri este consiliul profesoral; duminică, în predică, părintele poate afirma foarte cert în faţa părinţilor care sunt, totuşi, în biserică, sau vecinilor copiilor respectivi: lată, am fost in consiliul profesoral şi am constat acolo că în cartierul nostru, la şcoala cutare sunt problemele acestea, la şcoala cutare sunt probleme mari din punctul acesta de vedere. Vă rog să atrageţi atenţia copiilor, sprijiniţi-i să se educe... Haideţi să facem un fond de burse pentru copiii amărâţi... Adică se pot realiza o mulţime de lucruri.
Suntem la începutul bunelor intenţii, deşi semnale din teren sunt suficiente, şi cred că se poate face mult din punctul acesta de vedere.
Cred în continuare în centrele de meditaţii gratuite de pe lângă şcoli, de pe lângă biserici, cred in continuare în bibliotecile pastorale pentru copii, cred în continuare, ştiu eu, in cursurile gratuite pe calculator pe care Biserica să le poată oferi în spaţii excelent puse la punct, inclusiv pe proiecte care, de cele mai multe ori, aduc bani corecţi pentru educabilitatea oamenilor.
Atunci când fiecare preot îşi face pe deplin datoria întru lămurirea şi îndrumarea educatorilor fireşti ai copilului, adică a părinţilor, atunci buna educaţie, buna creştere se face în mod sigur în cadrul fiecărei familii creştine.

TINERETUL, SPECIFICITĂŢI ÎN ABORDAREA PASTORAL-MISIONARĂ

Educaţia religioasă reprezintă premisa şi factorul activ în recuperarea pastorală a copiilor şi tinerilor aflaţi în situaţii de criză. Soluţionarea unor situaţii de criză legate de dezvoltarea persoanei umane în etapele larg numite ale copilăriei şi adolescenţei este vitală.
I. În ansamblul larg al evoluţiei psiho-motorii a copilului şcolar câtre tânărul student sau absolvent de liceu nici o vârstă biologică nu se aseamănă cu pubertatea, marcată atât de puternic de schimbări sesizabile atât în plan fizic, cât şi mental. Vârsta pubertăţii rămâne cheia de boltă a formării duhovniceşti a omului. se remarcă „complexul datorat lipsei de motivaţie în viaţă”.
Predominată de sentimentul descoperirii noului, pubertatea naşte puternice crize de personalitate. Modele de tip „Beverly Hills ” sau „Liceeni îndrăgostiţi”, personaje drept „Rambo”, „Batman”, „Nightman”, „Nemuritorul” sau „Nemuritoarea” aşezate pe retină, mereu şimereu pe canalele unei media ce promovează cu mult mai mult subcultura , nu pot crea modele de viaţă.
Cultivarea egocentrismului, al iubirii de sine exacerbate sau al setei de falsă putere, pe care cultura „narcisistă” - creionată de noi anterior - o impune pe „piaţă”, educaţia religioasă trebuie să contrapună o acţiune viabilă în ceea ce priveşte „viaţa în Hristos”, model şi distincţie clară de SUPRA-VIEŢUIRE.
Modele de soluţionare ale unor astfel de crize:
a). oferirea unor icoane reale de vieţuire, contrapunându-se
falsului eroism-mucenicia, desfrâului-virtutea, dezechilibrului şi agresivităţii - discreţia şi tandreţea sfinţeniei;
b). îndrumarea către o viaţă duhovnicească, apropierea prin Sfintele Taine - mai ales prin Taina Mărturisirii, de Hristos;
c). alegerea cu acrivie a colaboratorilor preoţi, pentru ca nu cumva ceea ce se preda in mod programatic la catedra să nu se potrivească cu practica liturgică (cazul spovedaniei în grup şi în grabă).
2. Un alt complex-criză este acela legat de „eşecul sentimental”.
S-a reproşat Bisericii Ortodoxe că n-a elaborat încă un raport cu privire la starea pastoral-educaţională a tinerilor din Biserică.
Dacă arunci o privire asupra unor reveste de genul „Liceenii” , „Salut” sau „Bravo” îţi dai seama că ele însumează întrebările tinerilor cu privire la identitatea lor fizică, psihică şi, foarte rar, e drept, spirituală. Şi totuşi răspunsul stă în Biserică. Oamenii ei trebuie să surprindă în educaţia pe care o construiesc răspunsuri la întrebările copiilor, neacceptând să numească păcatul virtute.
Câteva puncte demne de semnalat ar fi discursul pedagogic cu privire la adevărata iubire, la raportul între iubire-adevar şi puritatea relaţiei, la perspectiva vocaţională (de ce fel de femeie-soţie are nevoie un preot, un medic, un profesor şi ce tip feminin corespunde altor tipuri de profesiuni sau stări sociale), la aspectul educativ pe care cuplul îl presupune în viziunea viitoare de tată şi mamă, despre etapele reale ale cunoaşterii celuilalt. Trebuie să subliniem mereu alteritatea şi tridimensionalitatea iubiri.
Tinerii au fugit din Biserică pentru a-şi trăi o închipuită libertate, dar au sfârşit prin a se înjuga la carul greu al singurătăţii, geloziei ucigătoare şi al despărţirilor care-i rănesc pe viaţă. S-au dus să înveţe despre dragoste, plecând de la Cel ce este Dragostea.
Iubirea este un circuit care trebuie să treacă prin Dumnezeu, altfel se distruge, nu se poate apăra de ghearele întunericului. Drumul cel mai scurt dintre bărbat şi femeie nu este o linie dreaptă, ci una frântă care urcă la Dumnezeu şi coboară la cei doi, formând un triunghi. Fără Dumnezeu dragostea se spulberă o dată cu pasiunea. Pe El îl luăm martor al iubirii noastre. Cu cât mă autonomizez mai mult de Dumnezeu, cu atât mă distanţez mai mult de partener. Armonia sexuală şi comuniunea intelectuală nu sunt suficiente pentru conservarea vieţii cuplului. Iubirea necentrată în realitatea hristică este pândită de morbul discordiei .
Teama de educaţie sexuală în şcoală pe care o manifestă Biserica ţine de slăbiciunea ei pastorală. Ea trebuie prin pedagogia ei - să ofere „alternativa creştină” la educaţia pe care sistemul, bazat pe sistemul de planing sau altele de genul acesta, o oferă copiilor. Preotului nu-i poate lipsi din acest punct de vedere nici cultura şi nici curajul mărturisirii creştine. El trebuie să arate poziţia Bisericii, dar şi soluţiile practice pe care acesta Ie poate oferi.
Este foarte greu, în faţa unei astfel de concurente cum este muzica, sau cum este fumatul, sau cum este băutul, sau cum este desfrâul, Biserica nu poate face concurenţă. Biserica nu face concurenţa păcatelor. Biserica face concurenţă doar Bisericii, adică Trupul tainic al lui Hristos doar lui Hristos îi poate face concurenţă pozitivă. Or, dintr-odată noi ne aflam, ca preoţi, ca lucrători in favoarea tinerilor, în câmpul acesta misionar-pastoral, înaintea unei mari dileme: până unde pot interveni cu cuvântul meu, cu gestul meu, cu pornirea mea?
3 Un alt aspect. al crizei care priveşte trinomul familieşcoală-Blscrică - este acela al abandonului şcolar.
Aşadar. analizând cu precădere familia şi şcoala in raport cu drama abandonului şcolar dorim să evidenţiem necesitatea unei implicări mai active a Bisericii în soluţionarea acestui trist ,aspect al vieţii copilului de vârstă şcolară. Aşadar, unde şi de ce întrerup copiii lanţul educaţional formativ. El este cel care abandonează sau ceI care este abandonat?
În ceea ce priveşte familia, se cuvin a fi făcute câteva sublinieri. În mediul urban, ca şi în cel rural, în cazurile de abandon şcolar sau în cele de semiabandon (cazul repetenţiei) se înregistrează un mediu familiar descurajant. De cele mai multe ori, starea material precară, când nu de-a dreptul mizeră, a familiei, transformă copilul într-o mână de lucru ieftină.
Un alt aspect al crizei familiare transferat în spaţiul abandonului şcolar ţine de lipsa de comunicare din sânul familiilor. Nu trebuie uitat un aspect, remarcat de unii analişti, surprinzător de logic, dar uitat de noi cel mai adesea. Nu trebuie uitat aşadar că astăzi avem în şcoala generala copiii unor tineri care la vremea naşterii lor (anii 1965-'67-'70) nu se încadrau in ceea ce putem numi „copii doriţi” în familiile lor .
În parte crescuţi în familii de proletari la prima generaţie, într-un mediu vecin cu subcultura de cartier, cu un teren de joaca vecin cu „maidanul” şi cu o personalitate afectată de încadrarea în spaţiu de locuit limitate, locuri de joaca insalubre, organizaţii de tineret care nu-i reprezentau neapărat, ei au rămas „rodul nedorit”al unor familii care i-au tratat cu răceală, interacţiunea copii-părinţi în astfel de cazuri fiind, de cele mai multe ori, extrem de tensionată şi dureroasă. Aceasta s-a transferat în mentalitate şi comportament, influenţând familiile pe care foştii „nedoriţi”le-au întemeiat.
Nu este cazul decât să amintim, fără a mai detalia, că vulnerabilitatea la stress a familiei, separarea - pe termen lung sau scurt - a părinţilor sau a părinţilor de copii (uneori chiar cea mai puţin periculoasă a transferării funcţiilor parentale asupra bunicilor). dezacordul sau disarmonia familială, stilul alternativ de viaţă familială (mama divorţată - recăsătorită sau în simplu concubinaj), neglijarea în serie a copilului, toate duc la grave perturbări de comportament. Lor Ii se adăugă şi influenţa nefastă a unor fraţi ce sunt „scăpaţi” de şcoală sau care - prin modul absolut libertin în care privesc lucrurile - încurajează tendinţa spre abandon şcolar .
Acestora se adaugă anumite complexe fondate pe starea materială. Haine uzate, demodate, lipsa de caiete sau manuale, lipsa unor surse de bani minime necesare întreţinerii de relaţii sociale, inter-şcolare, cu ceilalţi colegi, duc la izolarea şi mai apoi, la ruperea din mediu social a foarte multor tineri.
Complexe de inferioritate - am remarcat deja - nu apar numai sub aspect material. Lipsa de motivare în realizarea efortului şcolar, corelată cu lipsa unei perspective ulterioare, existenţa unor nereuşite şcolare anterioare sunt şi ele aspecte legate de abandonul şcolar. De data aceasta însă sunt legate de şcoală. o şcoală care a început să renunţe prea uşor la copii
Poate face Biserica ceva, aşadar pentru copiii cu tendinţa de abandon şcolar?
La nivelul macro, Biserica trebuie să asigure manuale alernative creştine, realizate de oameni de ştiinţă creştini, iar la nivelul parohiilor trebuie mult mai atentă pastoraţie a şcolii. Realizarea unor comitete catehetice, cuprinzând, pe lângă preot şi profesorii de religie, şi factori de răspundere din şcolile arondate parohiei, care să desfăşoare - constant şi intens - o acţiune creştină în sânu1 familiei şcolare, organizarea unor centre parohiale pentru meditaţii gratuite, numirea unor preoţi misionari în vederea desfăşurării unor activităţi cu specific, raportate la şcoală şi tineret în general - alternativa creştină la „psihologu1 şcolar”, atât de des reclamat de realizarea actua1ă a şcolii -, ba chiar înfiinţarea unor centre parohiale sau interparohiale de consi1iere a copii1or cu probleme, nu sunt irea1izabile. O mai atentă slujire a Tainei Sfintei Spovedanii - şi ne referim acum la aspectul grav a1 spovedaniei în grup a unor copii care, în ciuda vârstei, dovedesc o nedorită maturizare spre păcat - ca şi o mai atentă „căutare” a şcolii de câtre preot, ar putea identifica din faşă câteva focare de abandon, care pot fi încă soluţionate. Marcată de cele doua laturi - lipsuri materiale şi lipsuri umane - problema abandonului şcolar poate fi rezolvată în planul economiei, nu doar al iconomiei duhovniceşti. Efectuarea mai atentă a vizitelor parohiale - după cercetarea cu atenţie a situaţiei şcolare a copi1ului, uneori chiar în echipă dublă invadator (diriginte)/preot, de 1a sensibilizarea părinţilor în raport cu rolul şcolii în viaţa copii1or, la chiar „dirijarea” tematică a conţinutului propovăduirii, sunt primii paşi în soluţionarea prob1emei.
Constituirea unor fonduri de îmbrăcăminte, de carte (caţi profesori pensionari n-ar lăsa „biblioteca lor de o viaţă” pe mâna familiei parohiale, ştiind că este folosită pentru sa1varea unor copii necăjiţi) sau a unor „burse parohiale” pentru susţinerea în şcoală a copiilor cu probleme majore, ar dubla efortul început, dar şi satisfacţia. Prea preocupaţi cu „olimpici”, cu „copiii supradotaţi”, uităm adesea de mediocrii noştri cei de toate zilele. Bisericii - al cârei discurs nu se adresează doar elitelor - îi revine misiunea de a trezi în sânul copiilor dorinţa de „excelsior”. în relaţia cu şcoala şi cu alte instituţii ale statului.
Biserica trebuie să elaboreze strategii de conştientizare – în rândul tinerilor - a ceea ce înseamnă abandonul; altfel spus, ce riscuri incumbă strada, maidanul. În faţa unor acţiuni ale televiziunii care încurajează activităţile - să le numim doar atât - şi deschid calea aventurii, Bisericii îi revine misiunea elaborării unui plan pastoral viabil, al cărui scop să fie aşezarea copiilor în singura aventură reală - câştigarea Împăraţii Cerurilor.
Prin aceasta, Biserica nu trebuie să înlocuiască sau să diminueze rolul altor asociaţii sau organizaţii în lupta împotriva „părăsirii şcolii” de câtre un tineret dezorientat şi năucit de realitate. Iar când spunem Biserică nu ne referim nimai la „factorii de decizie”. Ci la noi. Fiecare in parte. Mădular de taină al trupului celui tainic al Bisericii.
Cei vechi spuneau: „MAXIMA DEBETUR PUERO REVERENTIA” – „Datorăm copilului cel mai mare respect”. Şi nici Biserica nu poate face abstracţie de respectul ce se cuvine acordat celor pe care - prunci fiind - i-a întâmpinat în numele lui Hristos.
Eu cred în capacitatea generaţiei mele de preoţi, şi mă refer acum la cei în jur de 30-35-40 de ani, să spunem - sigur, şi ceilalţi mai sunt printre ei -, în capacitatea acestei generaţii de a lua-o de la capăt, exact aşa cum o cere misterul pastoral al fiecăruia dintre noi. Fiindcă deja la tinerii de astăzi se cere un alt soi de pastoraţie, un alt mod, o altă cultură, un alt profil pastoral-misionar. Fiind aproape de ei, Dumnezeu ne va şi lumina. Până la urma, totuşi, soluţia nu-i numai la Biserică ca instituţie, este şi la Dumnezeu, Care este Cel Care ţine această instituţie şi poate să-i facă pe copii să-L descopere oricând.

VÂRSTA A TREIA, PASTORAŢIA NĂDEJDII

Specificităţi pastorale ale vârstei a III-a. Discreţia pastorală în lucrarea misionară adresată vârstnicilor

Bătrâneţea se caracterizează prin slăbirea puterilor fizice şi spirituale, printr-un declin general al omului. Existenţa acestor realităţi, precum şi faptul că în general bătrânii şi-au îndeplinit îndatoririle lor faţă de viaţă, sunt îndreptăţiţi să-şi petreacă anii pe care îi mai au în linişte deplină şi mulţumire.
Din punct de vedere pastoral, bătrâneţea - ca şi celelalte etape ale vieţii - îşi are particularităţile ei, îşi are avantajele şi dezavantajele ei, şi anume:
Mulţi bărbaţi dintre bătrâni sunt cuprinşi de un fel de panică, de o adevărată groază, din cauza necunoscutului, care le stă în faţă. In special, cei care au la activul lor fapte şi fărădelegi, care apasă greu asupra conştiinţei, sau cei care n-au avut o viaţă întreagă nici un fel de legătură cu Dumnezeu, cu biserica şi cu duhovnicul, sunt acum extrem de tulburaţi şi de înspăimântaţi, în privinţa aceasta sunt clasice chiar si cazurile unor oameni de ştiinţă, care o viaţă întreagă au făcut pe ateii, pe vrăjmaşii religiei şi ai Bisericii. La bătrâneţe însă, ei au ajuns să se îngrozească de opera lor, s-au înspăimântat de întunericul din jurul lor şi de golul care îi aşteaptă. De aceea, ei au renegat la bătrâneţe adeseori tot ceea ce au profesat, tot ceea ce au scris şi au vestit o viaţă întreaga şi au devenit credincioşi devotaţi ai bisericii. Amintim în această ordine de idei cazul lui Voltaire, atât de cunoscut în lumea întreagă.
Obişnuit, omului bătrân nu i se mai dă atenţiunea şi consideraţiunea de odinioară, El este socotit adeseori ca ceva superfluu, ca ceva scos din uz şi de aceea este trecut cu vederea, este neglijat şi uneori chiar desconsiderat de către cei tineri şi de către cei adulţi. Faptul acesta îi produce o profundă nemulţumire sufletească, o durere amară, o nelinişte, care nu-i lasă odihna şi mângâiere decât în contact mai viu cu Dumnezeu, cu biserica şi cu preotul parohiei. Păstorul de suflete este adeseori singurul om care ştie să aprecieze, să preţuiască, să dea atenţiunea şi respectul cuvenit bătrânilor din parohie.
Toate aceste realităţi produc în sufletul omului bătrân o anumită dispoziţie sufletească favorabilă faţă de religie, faţă de creştinism, faţă de biserică şi faţă de preot şi îi determină la o mai intensă trăire religioasă.
Nemaifuncţionând normal facultăţile spirituale, bătrânii sunt confuzi, uituci, lipsiţi de discernământ şi obiectivitate. De aceea, se şi spune despre ei "că au ajuns, au dat în mintea copiilor".
Păstorul de suflete e dator să se ocupe de aproape şi stăruitor de viaţa religioasă a bătrânilor. Sufletele lor sunt tot atât de preţioase în faţa lui Dumnezeu ca şi sufletele celor tineri şi ale celor adulţi. Deci, grija de mântuirea acestor suflete nu trebuie pusă cu nimic mai prejos decât grija mântuirii celorlalte suflete din parohie. Dimpotrivă, din anumite puncte de vedere grija mântuirii acestor suflete trebuie chiar să premeargă îndeplinirii altor îndatoriri pastorale. Şi aceasta pentru motivul că fiecare bătrân poate să închidă ochii în orice clipă şi prin urmare nu mai are timpul necesar unei îndreptări a vieţii.
În familiile cu bătrâni, vizitele pastorale ale preotului vor fi mai dese. Fiecare bătrân trebuie să fie atât de pregătit încât în orice clipă sa fie gata a primi senin liniştit şi fără nici o teamă de moarte. Acesta pregătire o face preotul prin mărturisirea şi împărtăşirea cât mai deasă a lor cu sfintele Taine.
Cei care au încă sănătatea şi puterea necesară de a se mişca, vor fi mărturisiţi şi împărtăşiţi la biserică. Ei vor fi povăţuiţi să participe în măsura posibilităţilor şi la sfintele slujbe şi în special la Sfânta Liturghie.
Cei bolnavi şi neputincioşi vor fi spovediţi şi împărtăşiţi din cuminecătura bolnavilor la casele lor.
Păstorirea bătrânilor reclamă ca păstorul de suflete să organizeze în cadrul parohiei sale o asistenţă materială, o ajutorare cu hrana, veşminte etc., a bătrânilor nevoiţi pentru asemenea ajutoare. Orice lucrare pastorală trebuie să ţină seama de asemenea necesităţi şi să le rezolve cât mai bine posibil.
În general, bătrânii trebuie trataţi cu blândeţe, cu dragoste, cu înţelegere, potrivit povăţuirilor pe care ni le dă Sfanţul Apostol Pavel în cuvintele: "Pe bătrâni să nu-i înfrunţi, ci să-i îndemni ca pe un părinte .,." (I TimoteiV, 1-2).
La fel trebuie să povăţuiască preotul pe copiii, pe nepoţi şi pe celelalte rudenii ale bătrânilor la împlinirea datoriilor de a cinsti, de a respecta şi a fi cu dragoste şi bunătate faţă de părinţi, faţă de bunicii şi rudeniile ajunse la bătrâneţe.
Pentru o asemenea activitatea pastorală, bătrânii arată totdeauna recunoştinţă vie şi o mulţumire caldă preotului lor şi ei vor fi o mărturie veşnică în faţa Dreptului Judecător despre împlinirea îndatoririlor pastorale ale preotului şi în acest sector al vieţii.
În ceea ce priveşte proiectele pastorale în favoarea vârstei a treia, trebuie să ne reevaluăm poziţia faţă de capacitatea bâtrânilor din biserica noastră. Noi încă n-am pus la muncă pe cei pensionaţi prea devreme din viata lor socială activă, trecuţi in rezervă prin te miri ce fel de propagandă electorală sau prin te miri ce fel de manipulări politice. Oameni în jur de cincizeci-cincizeci şi cinci de ani, care puteau fi în continuare extrem de activi şi extrem de folositori comunităţii prin experienţa lor, prin maturitatea lor, prin capacitatea lor de lucru şi care chiar au nevoie să fie chemaţi la astfel de lucruri.
Modul nostru de a-i neglija pe vârstnici sfidează un pic bunul simt şi uneori mi-e teamă că nu reuşim să-i punem la lucru pentru că nu gândim coerent o structură misionară inclusiv pentru ei. Mă gândesc acum la sprijinul pe care-l poate acorda un om în vârstă unui alt om în vârstă pe patul de boală sau la cum este să-ţi spună un preot tânăr de douăzeci - douăzeci şi cinci de ani, treizeci de ani: „Mai nene, stai că-ţi revii, că uite...”. Deci una-i să te încurajeze un astfel de om, şi alta-i să te încurajeze unul care-i paralizat ca tine, dar este dispus să-ţi mărturisească că toată boala prin care a trecut l-a întărit, l-a apropiat de Dumnezeu, i-a dăruit altă viziune asupra familiei, asupra vieţii şi mai cu seamă asupra morţii, către care, vrem-nu vrem, ne îndreptăm cu toţii.
Ne-am tot obişnuit ca preotul să fie socotit ca unul care întotdeauna intra pe uşa din faţă. Uneori, ca preot, ai dorinţa să ţi se acorde onoruri omeneşti, fireşti până la un punct, pentru funcţia socială pe care o ai, ca şi pentru funcţia reală în raport cu Biserica din care faci parte. Dar am uitat să coborâm în reverendă şi printre băieţii care asculta la căşti muzica de tot felul, am uitat să ne mai strecuram printre copiii care bat mingea în spatele blocului ridicând praful, am uitat să mai împărţim bomboane câte unii dintre noi, am uitat să mai strângem mana bâtrânilor care muşcă dintr-o pâine mucedă. Şi nu la modul acela în care am reuşit să strecurăm o monedă de 5000 de lei – vorba aceea: aproape nimic în mâna cuiva şi să ne simţim liniştiţi, eliberaţi de acum de misiune. Ci la modul în care aceştia ne cer s-o facem. Preotul este valoros nu prin banii pe care îi împrăştie, ci prin binecuvântările pe care le poate dărui, prin starea de har pe care o poate transmite prin coerenţa acţiunilor sale sociale.

ANEXĂ

Forme de manifestare ale filantropiei creştine în parohia Ucea de Sus

Asociaţia „Diaconiţa”: grupuri de câte 2-3 femei care stau la dispoziţia preotului paroh ori de câte ori e vorba a organiza o anumită manifestare în parohie. Ele se preocupă în special cu partea de protocol.

Asociaţia „Bunul Samarinean”: formată din femei şi bărbaţi care ajută Biserica la diverse lucrări administrativ-gospodăreşti.

Asociaţia „Timotheos”: formată din tineri între 14-30 de ani care se înrolează pentru promovarea valorilor creştine în parohie.

Cercul de pictură „Buna Vestire”: copii şi tineri din parohie care sunt iniţiaţi în tehnica picturii icoanelor pe sticlă şi lemnîn vederea dezvoltării şi cultivării simţului religios şi estetic. Sunt trei grupe:

Preşcolari şi şcolarii mici: 4-5 ani până la cei din ciclul primar
Elevii de gimnaziu: clasele V-VII
Tinerii: clasa VIII şi elevii de liceu

Corul Bisericii: cor pe patru voci cu frumoase realizări locale şi regionale

Activităţi pastorale în Parohia Ucea de Sus, 2006-2007

Copii

Cercul de pictură
Expoziţia de icoane pe sticlă cu premierea tuturor expozanţilor
Ziua Copilului 1 Iun 2006: toţi copii parohiei au fost invitaţi la Oficiu parohial unde au servit diverse gustări şi dulciuri, s-au jucat şi au ascultat poveşti
Sf. Nicolae – prietenul copiilor
„Vine, vine Moş Crăciun”
Punguliţa cu prescură şi bomboane, dupî fiecare Sf. Liturghie

Tineri

Cercul „Timotheos”
Prohodul Maicii Domnului cântat de tinerii din „Timotheos”
Serate duhovniceşti – tinerii şi problemele lor – discuţii pe varia probleme
Vizionarea de documentare religioase
Vizionări de filme cu caracter educativ-formativ

Adulţii

Sfinţirea sălii de clasă a Bisericii
Vizionări de documentare religioase
Excursii: Concertul de colinde de la Mitropolie
Seară duhovnicească: „Să ne cunoaştem ortodoxia”
Seară duhovnicească: „Postul mare – urcuş spre înviere”(Duminica lăsatului sec de brânză)
„Hristos, bucuria învierii noastre” – întrunire cu bărbaţii din Parohie în a treia zi de Paşti
Agapă în cinstea hramului Bisericii, au participat Consiliul parohial , Consiliul local al Primăriei Ucea, alte oficialităţi ale satului
Duminica femeii creştine- Duminica Mironosiţelor

- Fiecare femeie din Biserică a primit o mică atenţie din partea bisericii
-Agapă frăţească cu participarea Comitetului parohial şi a femeilor implicate în misiunea pastorală a Bisericii

Bătrâni şi bolnavi

Vizite pastorale
Consiliere duhovnicească
Ajutor la domiciliu

Dezvoltarea spiritului sărbătoresc comunitar:

Mici atenţii la zlele de prăznuire a sfinţilor:o floare, o carte, o ciocolată, etc.
Zile de naştere: un telefon, o felicitare trimisă din parte Bisericii

BIBLIOGRAFIE

I IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBM, Bucureşti, 1997

II. Lucrării

Belu, Pr. Prof. Dumitru, Despre Iubire, Timişoara, 1945
Buzău, Pr. Ioan, Viaţa în Hristos şi maladia secularizării, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2002
Emilianos, Timiadis, Preot, parohie, înnoire. Noţiuni şi orientări pentru teologia şi practica pastorala, Traducere de Paul Brusanowski, Ed. Sofia, Bucureşti 2001.
Gheorghe, Virgiliu, Efectele televiziunii asupra minţii umaneşi despre creşterea copiilor în lumea de azi, Ed. Evanghelismos, 2005
Himcinschi, Preot Mihai, Biserica în societate – aspecte ale Bisericii în societatea actuală, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004
Ică, I. Ioan, Marani, Germano, Gândirea socială a Bisericii – fundamente, documente, analize, perspective, Ed. Deisis, sibiu, 2002
Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Ed. Deisis, Sibiu, 2000
Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ilie, „În Hristos şi în Biserică”, vol. I: Iubirea – Taina Căsătoriei; vol. II: „Adevărul şi frumuseţea căsătoriei”, Alba Iulia, 1996
Idem, Adolescenţa, preludiu la poemul iubirii curate, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001
Necula, Nicolae D., Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică. Galaţi 1996
Necula, Pr. Constantin, Îndumnezeirea maidanului, Ed. Agnos, 2006
Idem, Pr. Constantin, Sarea pământului – studii şi articole de Pastorală, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2002
Plămădeală Antonie, Biserica slujitoare, Bucureşti, 1972.
Idem, Preotul în Biserică, în lume, acasă; Sibiu, 1996
Idem,Cuvinte duhovniceşti, Sibiu 2000.
Sfântul Ioan Gură de aur, Omilii şi cuvântări despre educaţia copiilor, Ed. Marineasa, Timişoara, 2005
***, Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin, Lucrările Congresului Internaţional, Bucureşti, Palatul Parlamentului, 25-27 sept. 2001

III. Studii şi articole

Branişte, Pr. Marin, Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie, „Studii Teologice”, nr. 1-2, 1957
Bria, Ion, Slujirea în teologia contemporană, în rev. Ortodoxia, nr. 2, 1971.
Coman, Pr. Dr. Vasile, Menirea familiei, „Mitropolia Ardealului”, nr. 1-3, 1967
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a XX-ala Efeseni(despre căsătorie), Altarul Banatului, nr. 1-3, 2002, pg.74-83; 4-6, 2002, pg. 72-81
Slovoacă, Pr. Dr. Ştefan, Biserica creştină şi întărirea vieţii de familie, „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 5-6, 1967

Rugăciune din cadrul slujbei Cununiei, Molitfelnic, EIBM , Buc. 1998, pg. 82

Sf. Ioan Gură de Aur, apud Paul Evdokimov, Taîna iubirii, Bucuresti, 1994, p. 159

Congresul internaţional „FAMILIA SI VIATA LA INCEPUTUL UNUI NOU MILENIU CRESTIN”, Bucuresti – Palatul Patriarhiei, 25-27 sept. 2001

Aristotel, Etica Nic. VII, 12, 18

Sf,. Ioan Hrisostomul apud Paul Evdochimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Anastasia, f.a, pg. 26

Origen , Omilia 7 la Levitic, PSB 6, EIBM, Buc. 1982

Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului, Ed. Reintregirea, 2005

Spiridon Cândea, Studii şi articole de Pastorală Ortodoxă, Ed. Arhiepiscopiei Sibiului, 2002, pg. 136

Vasile Chira, Scrisoarea unui bolnav de SIDA către cer, Ed. Dacia, Cluj, 1999, pg. 144

Cristian Tudor Popescu, Copii fiarei, Ed. Polirom, Iaşi, 1998

Mironov, V, Predescu V, Oancea C, „Sănătatea mintală în lumea contemporană”, Ed. Medicală, Buc. 1986, pg. 54, 56-58

!!! ATENŢIE !!!

Conţinutul acestui Sait este protejat de Legea Drepturilor de autor.