Parohia Ucea de Sus | www.parohiauceadesus.lx.ro

        Poveştirile mele, le-am scris în amintirea vârstei de aur a nepoţilor mei: Diana şi Cristian.
M-am inspirat din întamplari petrecute de ei, precum şi din viaţa mea şi a familiei mele, cu intenţia de a le dărui inima de puritate unică a copilariei.
       Poate, povestirile sunt mai curând triste decât vesele; sunt mai mult pentru oameni mari decât pentru copii. Eu vă las să citiţi şi veţi avea prilejul să vă întoarceţi în trecutul neamului şi pamântului meu românesc, a căror prelungire suntem noi cei de azi, veriga de transmitere către cei de mâine a unei iubiri şi a unei datorii care nu trebuie să înceteze niciodată, ci trebuie să ardă cu flacără mare.
       Învăţaţi să preţuiţi aşa cum se cuvine viaţa pe care aveţi norocul s-o trăiţi - liberă, îmbelşugată şi fericită.
       Vă voi rămâne recunoscătoare pentru gândurile bune faţă de mine şi am dorinţa de a NU publica niciodată aceste povestiri. Ele vă aparţin, sunt numai ale voastre. Să rămână doar pentru biblioteca familiei şi a celor mai buni prieteni.
       Lacrimi şi aduceri aminte să vă facă să întineriţi când îmbătrâniţi şi eu voi “trăi” printre voi, cât va fi lumea şi veacul şi cât urmaşii mei vor citi aceste rânduri şi ca o mărturisire demnă de crezare, aprindeţi o lumânare în amintirea celei ce v-a iubit mult.

     Trăia odată, într-un sat din munţi, în vremurile de demult, o familie de oameni vestiţi după numele lor în toată ţara, ba chiar şi în lume. Faima neamului Budacilor era dusă până departe, departe de tot, chiar şi la Roma, unde Badea Cârţan a poposit lângă Columna lui Traian în straiele portului popular românesc neschimbat de pe vremea dacilor.
     Această familie avea o singură fată.
     Virginia era, după cum se spune în Ardeal “dreaptă ca un drum şi frumoasă ca un giuvaer”. De aceea nu ducea lipsă de peţitori, iar tatăl ei putea să-i înlăture pe acei care nu păreau să aibă viţă veche ca dansul. Erau dintr-o familie veche, tot atât de veche ca şi pământul.
     Aşa că privea fiecare peţitor îndelung.
    - Eşti de neam? Îi întreba el.
     Ei, dar unul din ei nu era de neam. Era doar un flăcau frumos şi voinic, care o iubea pe Virginia din toata inima. Aceasta, care nu se închina atât în faţa “sângelui albastru” ca taică-său, ar fi fost fericită să se mărite cu flăcăul şi spunea de nenumărate ori că va muri dacă o vor da după altul.
     Cum tatăl ei îndrugase mulţi ani în şir că nu-şi dă fata decât după un bărbat de neam, îi venea greu să-şi ia vorba înapoi după atâta timp.
     Totuşi mama Virginiei, Eufrosina îl ruga atât de fierbinte; toţi vecinii lui il lăudaseră pe flăcău, încât până la sfârşit recunoscu şi el că nobleţea inimii şi a minţii valorează cât şi aceea a sângelui. Se hotărî că va recunoaşte ca ginere pe acel flăcău care va da dovadă de însuşiri deosebite.
     Nădejdea le-a luminat iar inimile celor doi tineri. În ochii fetei flăcăul era perfecţiunea însăşi, întruchipată într-un bărbat.
     Cât despre flăcău, îşi spunea că pentru a fi vrednic de această fată frumoasă şi cuminte, se simte în stare să se ia la trântă cu munţii.
     Şi, într-adevăr, ceva asemanator îi ceru şi tatăl fetei.
    - Vrei să te însori cu fata mea? Prea bine.
     Mai întâi te voi pune însa la încercare ca să văd dacă ai însuşirile pe care, în lipsa nobleţei strămoşeşti, trebuie să le găsesc la ginerele meu. În partea de miazănoapte a satului se întind nişte câmpuri mari. Ale mele sunt. Ar fi nevoie de mulţi oameni care să le muncească timp de opt zile ca să are pământul cum trebuie. Tu, unul, să vi peste o săptămână şi să-mi spui dacă ai facut treaba aceasta.
     Cu toate că-şi dădea seama că o muncă atât de uriaşă era peste puterile unui singur om, flăcăul s-a apucat curajos de treabă. În cele opt zile nu dărui somnului mai mult de o oră pe noapte. Ţi se rupea inima să-l vezi, palid, cu ochii pironiţi pe întinderea nesfârşită din faţa sa. Nu trăgea nădejde că şi-ar sfârşi treaba, dar muncea cu tot atâta râvnă ca şi cum ar fi putut-o sfârşi.
     După o săptămână, tatăl fetei a venit să-şi vadă câmpurile şi pufni in râs, dispreţuitor.
     Încercarea asta a dat greş, zice el. Să trecem la alta. Nu departe de sat, sus în munte, se află un lac adânc Bâlea. În undele lui am aruncat chiar acum mărgelele din şiragul Virginiei. Du-te şi adu acele pietre preţioase.
     Feciorul a urcat muntele într-un suflet până la lac şi s-a aruncat în apă, cu capul înainte. Dar în zadar scormonea şi iar scormonea malul. Nu a găsit nimic. A trebuit să fie scos la mal aproape înecat, pe jumatate mort.
     Eforturile lui au fost zadarnice şi inima îi sângera văzându-se neputincios. Aşezat pe stânci istovit, privea în neştire fuga norilor sau zborul capricios al păsărilor. Încet, încet şi-a mai revenit şi cu nădejde în Dumnezeu a hotărât să mai încerce o dată. S-a scufundat din nou în apa lacului adânc şi cu ultimele puteri a mai scormonit înca o dată malul lacului. Era nebun de fericire. Cele câteva bobiţe din şiragul fetei erau chiar în mijlocul lacului.
     Soarele nu scăpatase când flăcăul s-a înfatisat în faţa viitorului socru, cu şiragul frumoasei lui alese. Strălucirea mărgelelor, înteţită de ultimele raze ale soarelui care apunea, l-a făcut să surâdă duios.
     Tatăl fetei, aşezat în faţa uşii, nu-şi venea încă în fire după minunile văzute, când flăcăul îi puse în mână şiragul.
    - Iată-l! zice el.
     Scoase tatăl fetei un strigăt de uimire atât de puternic, încat fata s-a apropiat în grabă de el şi l-a întrebat:
    - Ce s-a întamplat?
    - Fata mea, îngăima tatal, şiragul tau, uite şiragul tau... A izbutit.
     Cuvântul dat e dat. Ţi-am spus că numai acela care va ieşi biruitor în cele doua încercări va fi bărbatul tău!
    - Tată, este biruitor cu adevărat, se repezi Virginia bucuroasă, caci el s-a aruncat în aceste încercari, fără alt ajutor decât dragostea şi voinţa lui.
     Şi în timp ce Virginia şi alesul inimii ei, aşezaţi în faţa casei lor, ţinându-se strâns de mână, urmăreau cu ochii pierduţi goana norilor sau zborul capricios al păsărilor, auzeau glasul naturii care şuşotea mereu duios:
    Sunt fericiţi! Sunt fericiţi! Sunt fericiţi!

Dacă basmul acesta nu este adevarat, nu eu sunt mincinoasă, ci bătrânii care l-au scornit. Iar eu, cu un zâmbet de tainică înţelegere, vă spun că e un basm adevărat.

STEAUA BUNICULUI

     În înaltul cerului albastru ca albăstrelele şi limpede cum e cristalul, foarte departe, încât nimeni nu poate să ajungă nici chiar cu o rachetă sau o navă cosmică, era o stea.
     Această frumoasă stea trimitea raze luminoase, în fiecare noapte, pe pămant.
     Acolo creşteau copaci ciudaţi, ierburi ciudate, iar tulpinile cu frunzele lor erau aşa de mlădioase încât se clătinau la cea mai mică mişcare.
     În mijlocul acestor splendori era un palat cu ziduri groase şi ferestre arcuite şi un turn mare, în vârful căruia era o cruce de cristal care strălucea puternic.
     În palat trăia de ceva vreme un bărbat matur, frumos, care venise de pe pamant. Era un om înţelept şi mândru de neamul lui, mai ales că încă îi iubea foarte mult pe cei pe care-i lăsase acolo, departe. Se gândea adesea la fiica lui, care era o femeie frumoasă, inteligentă; avea pielea gingaşă şi moale ca o petală de trandafir, ochi negri ca nişte mărgele şi la plecarea lui, purta în pântece un copil, un nepot căruia ar fi dorit să-i dăruiască toată dragostea de bunic.
     Cea mai mare bucurie a lui, era să privească seara în lumea oamenilor. Privea oraşele, satele, oamenii şi animalele. Ştia că era frumos în lumea oamenilor, că florile dau mireasmă, că pădurile sunt verzi, iar păsările care se zăresc printre ramurile copacilor cântă de ţi-e mai mare dragul.
     Deschidea fereastra şi stătea ceasuri întregi uitandu-se la casa unde trăiau ai lui, cei dragi. Desigur că ei nici nu se gândeau că sunt priviţi şi ajutaţi de acolo de sus.
     Şi-a văzut nepoţica pe care o adora încă de când trăia pe pământ, cum a crescut mare şi frumoasă, pregătindu-se să înceapă şcoala. A privit mai atent şi a văzut şi nepoţelul pe care nu-l cunoscuse atunci.
     Nepoţelul era un copil frumos, semăna cu mama lui, dar mai ales, avea o bunătate în suflet care îl deosebea de ceilalţi copii. Puţini oameni îşi dau seama cât farmec şi câtă vrajă adaugă bunătatea acestui chip de copil.
    Deodată, a văzut de acolo de sus că o maşina venea în viteză mare spre nepoţelul lui care era pe bicicletă.
     A întins repede o rază de lumină din strălucirea stelei lui şi în ultima clipă, fereşte copilul cu bicicleta din calea maşinii care-l putea accidenta.
     Ce spaimă a tras copilul!
     S-a făcut târziu, dar nu-şi putea dezlipi ochii de la copilul frumos care îi era tare drag. A început să bată vântul pe pământ, au apărut nori grei, care nu-i mai permiteau să-şi vadă ţinuturile dragi. Câteva ceasuri a fost aşa de întuneric, încât nu se mai putea zări nimic. Pe urmă, la lumina fulgerelor, a putut vedea din nou casa cu cei dragi.
     Deodată a zărit faţa soţiei lui rămasă singură, cu lacrimi în ochi, cu mâinile noduroase împreunate a rugaciune. Părea bolnavă, neajutorată, tăcută şi gânditoare. Singura ei mângâiere era să ridice privirea spre cer, spre steluţa lui, spunându-i tot ce-i stă pe inimă.
     Oamenii au un suflet care trăieşte mereu după ce trupul s-a făcut ţărână; sufletul lor se suie în stelele cele mai strălucitoare, pe un tărâm necunoscut şi minunat, pe care cei de pe pământ nu-l pot vedea.

     A oftat şi s-a uitat mâhnit la ceea ce se întâmplă acolo. Cum s-o ajute? A întins o altă rază şi a mângâiat-o.
     Femeia, de acum îmbătrânită, a simţit o adiere plăcută în jurul ei şi ştia că va fi ajutată. Şi aşa a fost.
     Nu poate să-l uite şi cu părere de rău că n-are şi ea un sprijin la bătrâneţe, că multele valuri au izbit-o de stâncile vieţii, a început să plângă din nou.
     I s-a facut mila de ea. A coborât mental în visul ei şi i-a aflat toate necazurile. Pe măsuţa din cameră era o carte în care biata femeie şi-a scris toate amintirile, cu întamplari şi gânduri frumoase, despre neamul şi familia ei.
     Dacă Stăpânul Cerului şi al Pământului îi va îngădui, o să-L roage să o ia şi pe ea, acolo sus pe steaua lui. I se rupea inima de mâhnire, la aşa un gând, mai ales că lângă ea dormeau cei doi nepoţi obosiţi de atâta joacă.
     S-a întors pe steaua lui şi Soarele încă nu răsărise. Cu fiecare zi care trecea, îi erau tot mai dragi cei ramaşi acasă pe pământ.
     A doua zi dimineaţa, în bătaia clopotelor cerului, a cerut permisiunea să vorbească cu Stăpânul Cerului şi al Pământului, să-i ceară încuvinţarea să-şi aducă în palatul de pe steaua lui singuratică şi pe soţia lui rămasă de câţiva ani acolo pe pământ.
     Atunci Stăpânul Cerului şi al Pământului i-a cerut blând să-l însoţească într-o plimbare.
     S-au urcat împreună pe un nor trandafiriu care plutea pe cer şi i-a arătat ce misiune mai trebuia să îndeplinească soţia lui, promiţându-i că la terminarea misiunii o va aduce şi pe ea pe stea şi în palatul lui. Până atunci o vor ajuta să treacă peste toate necazurile.
     Când a venit vremea, palatul era locuit de cei doi soţi de pe pământ. S-au bucurat de reîntâlnire şi au alungat singurătatea definitiv. Au mulţumit amândoi Stăpânului Cerului şi al Pământului pentru toate binefacerile. Dar cum toate s-au sfârşit, s-a sfârşit şi povestea. Asta este soarta fiecarei poveşti. S-a sfârşit...

      Într-un sat, pe o stradă, într-o casă nu prea mare, trăia o femeie singură.
     În curtea casei încălzită de razele soarelui, plină de flori multicolore, înmiresmate, crestea o vită-de-vie care făcea nişte struguri albi al căror miros îmbia toţi trecătorii să-i guste minunatul rod.
     Într-o primăvară, copii veniţi de la oraş în vacanţă la bunica, au văzut că cineva ciopârteşte cu o foarfecă mlădiţele care se întindeau peste toată curtea. Speriaţi, că-i face rău viţei-de-vie, care toată vara a întins ca o umbrelă corzile pline de frunze bogate, pentru a le fi lor-copiilor bine, apărându-i de căldură clocotitoare a soarelui, au prins în braţe butucul gros al viei în semn de ocrotire şi apărare.
     Viţa a văzut frumuseţea sufletului de copil, cu bogaţia şi puritatea întipărită în el şi i-a îndrăgit pe copii imediat. Le-a şoptit că nu trebuie să fie speriaţi acum; că tăierea mladiţelor uscate şi bolnave îi este binevenită şi că bunica lor o să le explice cât mai multe despre acest lucru. Dar până atunci îi invită pe copii la joacă, aşezându-i pe leagănele prinse în frânghii, în faţa ei.
     Copii bucuroşi şi-au luat avânt, iar în legănarea lor atingeau corzile viţei-de-vie cu piciorele şi râdeau fericiţi. Viţa se bucura şi ea că are cu cine să se joace.
     După câteva zile, copii au văzut că viţa plânge, plânge; lacrimile ei erau aşa de mari încât şiroiau prin toate cordiţele.
     « De ce plangi dragă viţa-de-vie ? »
     Viţa a început să râdă şi, în loc de răspuns, a trimis copii s-o aducă pe bunica pentru a strânge seva cu care să-şi spele ochii pentru a vedea mult mai bine.
     Ce bucuroasă a fost bunica când ochii ei s-au limpezit şi vederea i-a revenit... Tot frumoasa viţă i-a sfătuit şi pe copii să-şi stropească rănile de pe picioruşele care s-au lovit în multele căzături cu bicicleta. Ca prin minune, această sevă a viţei le-a vindecat toate rănile.
     În fiecare primavară, buna viţă-de-vie, vine cu “lacrimile” sale în întâmpinarea fiinţelor iubite şi vorbeşte cu ele prin glasul tainic şi clocotitor al vieţii.
     Cei doi copii creşteau, zbenguindu-se împreună, iar anii fugeau la fel de sprinteni, tot la umbrela aceleiaşi viţe-de-vie.
     Baieţelul a crescut mare, a ajuns un adevărat flăcău, iar fetiţa a devenit o fată suplă, cu ochii limpezi şi negri, dar dragostea lor pentru bătrâna viţă-de-vie nu se stinsese.
     În toată vacanţa stăteau toţi trei împreună, iar când vara pleca la mama ei-Natura, în locul ei venea toamna, când bătrana viţa se grăbea să îndulcească şi să parfumeze cât mai bine strugurii pentru bunii ei prieteni.
     Într-o zi Moartea îşi nota în mintea ei şireată numele bunicii, s-a făcut nevăzută şi a plecat spre pământ pentru a-şi lăsa aici urma neagră şi adâncă a tăcerii.
     În urmatorul an, când primăvara a venit şi copii au ajuns în satul bunicii, au găsit în locul ei doar o moviliţă rece şi tăcută.
     Moartea şi-a îndeplinit porunca dată de Natură. Pe moviliţă, mormantul ei, răsărise o viţă-de-vie tânără, care plângea şi ea în fiecare primăvară, iar lacrimile ei cădeau, picătură cu picătură, pe moviliţă, udând florile sădite.

     Un iepuraş frumos, cu blana albă şi câteva pete gri, s-a îndrăgostit de doi copilaşi buni care-l îngrijeau şi îl iubeau foarte mult. Şi copiii il iubeau atât de mult, încât mergeau mereu, împreuna, chiar şi la plimbare cu bicicleta. Copiii i-au pus numele ŢUP-ŢUP. Îi aduceau hrana cea mai bună, i-au făcut o căsuţă într-o ladă curată, la adăpost de ploaie şi frig.
     Copiii, însă, nu s-au gândit că ŢUP-ŢUP putea fi răpit de pisica vecinului care-l pândea zi de zi.
     Într-o zi s-a auzit un strigăt puternic după ajutor. În colţii pisicii atârna bietul ŢUP-ŢUP, plin de sânge şi foarte speriat. Copii i-au venit în ajutor, eliberându-l, şi astfel i-au salvat viaţa.

     Iepuraşul nu a uitat acest lucru şi a vrut să le mulţumească copiilor şi să-i facă fericiţi. În ochii lui au apărut lacrimi de recunoştinţă. Ar fi dorit să le facă un dar, un dar pe care să nu-l uite niciodată. S-a gandit mult...
     Fară voia sa, ŢUP-ŢUP suspina. Sau poate numai oftase. Îşi şterse ochii plânşi cu lăbuţa, ca să poată vedea mai bine copiii care alergau spre el. Iepuraşul a fost luat în braţe de fetiţa, care l-a strâns la piept cu atâta drag! Fascinat de acest gest de dragoste, şi-a întins botişorul umed spre faţa fetiţei şi i-a dat o sărutare, dar fetiţa l-a strâns şi mai mult la piept. Îl dureau oasele de atâta strâns şi ca să o trezească pe fetiţa la realitate a muşcat-o fin de un deget. Fetiţa speriată, l-a scăpat din braţe şi sulfa spre degetul care şi pe ea o durea.
     Iepuraşului i-a fost milă de ea şi ca să-i aline durerea, a venit uşor la picioarele fetiţei şi tăcut, i-a sărutat, în felul lui, picioarele goale şi firave. De atunci, ori de cate ori, copii ieşeau la joacă în curtea casei, alerga bucuros spre ei, si-i ruga să-l ia în braţe.
     Copiii îi înţelegeau intenţia şi-şi programau fel de fel de jocuri în care eroul lor principal era ŢUP-ŢUP.
     Într-o zi iepuraşul a aşteptat fetiţa dis-de-dimineaţă la căsuţa lui, dar ea întarzia.
     A simţit că fetiţei i se întamplase ceva.
     Poate e bolnavă! Cum să o ajute? Primul gând a fost să iasă din cuşcă şi să o caute. Dar nu a reuşit. Ce să facă? S-a gândit la cel mai bun medicament pe care el, un micut iepuraş, l-ar putea oferi fetiţei: a început să se roage pentru ea. Ştia că acelaşi Dumnezeu îl au toate vietăţile pământului şi cu multă dragoste şi milă a început să se roage din suflet aşa:
     “Stăpâne atotştiutorule, doctorul sufletelor şi al trupurilor, cela ce umileşti şi înalţi, care cerţi şi iarăşi vindeci, cercetează cu mila Ta, pe prietena mea Diana şi tinde braţul Tău cel nevăzut şi plin de putere şi tămăduire şi ridic-o din pat ş vindecă-i slăbiciunea, cearta duhul neputinţei şi depărtează de la ea toată rana, toată durerea, toată fierbinţeala. Te rog Doamne, răsplăteşte astfel bunatatea acestor copii. Amin.”
     În acest timp cât iepuraşul se ruga, fetiţa tocmai a avut un vis frumos în care minunatul ŢUP-ŢUP era “doctorul” din jocul lor de ieri. S-a sculat din pat şi a ieşit să-şi vadă iepuraşul. Atunci iepuraşul şi fetiţa au înţeles că rugaciunea a fost ascultată de Dumnezeu şi I-au mulţumit din suflet pentru minunea Sa.
     Înţeleptul iepuraş s-a achitat astfel de marea grijă şi iubire care i-au arătat-o copiii în această vreme.
     Dar a venit timpul să se despartă pentru o perioadă, caci fetiţa începe primul an de şcoală şi băieţelul trebuie să meargă la grădiniţă.
     S-au despărţit foarte greu, fetiţa avea lacrimi în ochi, iar baieţelul l-a mângâiat duios mult timp. Iepuraşul a plâns şi el. Dar şi-au spus “la revedere” şi toţi sperau că se vor întâlni în vacanţa următoare, mai buni, mai cuminţi şi mai ales mai talentaţi, mai harnici. Preţul gloriei este munca care costa puţin, dar are multă valoare. Şi tot în acest timp vor învăţa că repausul nu se află nicăieri în natură şi numai fapta vietii strânge faima-n viitor.

     Un jder tânăr plecase bucuros într-o noapte din casa părintească, crezând că va învinge necunoscutul şi va învăţa să se sprijine doar pe puterile lui. A găsit un loc bun, într-o curte liniştită, unde părea că el poate fi stăpân. Un timp liniştea a fost deplină, dar a venit primăvara şi a găsit într-o dimineaţă o femeie lucrând bucuroasă prin curte şi grădină.
     A privit-o mirat, dar bucuros că nu mai era singur.
     Femeia s-a obişnuit cu prezenţa lui şi chiar se bucura că nu mai este nici ea singură.
     După puţin timp însă, curtea casei a fost inundată de o veselie molipsitoare. Veniseră nepoţii acestei femei în vacanţă Bucuroş priveau jderul care se juca nestingherit cu prietena lui, care avea o coadă stufoasă şi un guleraş alb şi fin. S-au împrietenit, dar nu cuteza să coboare printre oameni.
     Dispăruse, ce e drept, din curtea vecinilor pui, raţuşte, ouă dar… şi jderul trebuia să trăiască.
     Vara a trecut repede, copii au plecat la şcoală spunându-i la plecare: la revedere, la revedere...
     Ce trist era după plecarea lor! Era linişte, femeia ieşea mai rar în curte şi era tot mai tristă. Îi plecaseră nepoţeii şi singurătatea a făcut-o să iubească vieţuitoarele toate. Se salutau în fiecare seară şi femeia mergea la culcare bucuroasă că are cine să-i păzească curtea, casa şi grădina. Dar n-a durat prea mult, caci şi femeia a plecat. Jderul a ramas singur cu prietena lui, dar stăpân peste tot. S-a hotărât să-şi păzească “proprietatea” şi să fie poliţist. Dar cum era un poliţist? S-a gândit că trebuie să aibă o uniformă. A căutat o caschetă, dar a găsit o băscuţă roşie de la păpuşa fetiţei, care plecând la şcoala a lăsat jucăriile să se odihnească. Pe urmă a găsit o vestuţă albastră. Într-un colţ al curţii a găsit o nuieluşă care era “bagheta magică” a copiilor şi şi-a făcut baston. Dar nu avea un pistol. A căutat, a căutat şi undeva, într-o cutie zăreşte un pistol cu care baieţelul se juca şi se uda tot cu apă până-şi umplea rezervorul pistolului. Era uşor acest pistol şi se putea folosi bine de el.
     S-a privit în oglindă şi tare mândru era de ţinuta sa.
     Nimic însă nu se întâmpla în sectorul lui.
     Într-o noapte a auzit un foşnet suspect în apropiere. Ce să fie? S-a furişat tiptil pe o bară care susţinea via şi a văzut un intrus. Oare ce voia acesta la o ora atât de nepotrivită? Nu-l mai văzuse niciodată până acum.
     I-a studiat mişcările. Oare era un hoţ? De ce a sărit gardul? Ce voia?
     Jderul se ferea de oameni pentru că il prigoneau mereu, dar şi-a luat inima în dinţi şi a sărit pe umărul “hoţului”. S-a speriat bietul om şi a fugit mâncând pământul.
     Ce bine e să fi poliţist! De acum, trebuie să înveţe legile şi să apere dreptatea. Cine să-l înveţe? Întâi trebuie să înveţe literele, să citească, să găsească o carte din care să înveţe totul.
     O cărticică rătăcită din podul casei, cu literele mari şi mici, cu desene frumoase cu pitici, fetiţe, flori şi altele, l-a ajutat să înveţe să citească. Ce bogat se simţea! Era “învătat” şi ştia să recunoască multe lucruri minunate şi toate acestea îi dădeau curaj şi se simţea foarte bine.
     Se gândea la fetiţa minunată care într-o seară i-a pictat chipul şi care şi ea a plecat la şcoală să înveţe să scrie şi să citească. Oare şi ea va fi fericită? O va aştepta în primăvară, o va saluta şi o va întreba cum a fost la şcoală, ce a învăţat, dacă ştie că... imaginaţia merge mână-n mână cu bunătatea, dacă ştie că ideile sănătoase sunt acelea care pot zbura în lume şi mai ales să-i spună sa aibă multă încredere în ea şi în viaţă.
     Ce vis frumos!

     Opisică slabă, şchioapă, cu pielea ferfeniţă, a poposit într-o primăvară la uşa unei femei care locuia cu cei doi nepoţi ai săi.
     Ochii verzi ai pisicii priveau inteligent cei doi copilaşi, parcă cerându-le milă.
     La început copiii au avut o tresărire văzând ce jalnică era înfăţişarea ei ; semăna cu un ghemotoc de zdrenţe, lâna neagră şi albă încurcată.
     Miloşi, i-au oferit mâncare din porţia lor. Se vedea cât de flămândă era, că în graba mare a terminat totul.
     Pisica nu a mai plecat din curtea lor.
     Copiii au început s-o îngrijească, dându-i mâncare bună, se jucau bucuros cu ea şi aproape pe neobservate, pisica nu mai şchiopăta, iar blana a devenit moale şi pufoasă. Se vindecase.
     Într-o zi, femeia gospodina se pregătea să termine mâncarea pentru prânzul familiei. A adus o găina abia tăiată, legume şi cele necesare.
     Nepoţii ei se jucau nestingheriţi prin curte, cerând ajutorul din când în când la micile greutaţi în făurirea unor jocuri măreţe. Stătea lângă ei până erau mulţumiţi pe deplin de ceea ce doreau să construiască.
     Întorcându-se la ale bucătăriei, constată ca nu mai are găina, deşi acum câteva minute o lăsase pe masă. Femeia panicată a căutat, a căutat, dar găina nu mai era. Ce s-a întâmplat?
     Pisica dormea liniştită la soare, dând din coadă, sătulă şi somnoroasă. pisica

     “Deci de asta-mi eşti, pisică nerecunoscătoare!” Femeia a luat mătura şi a încercat să o pedepsească. Pisica speriată a fugit în curtea vecinilor şi câteva zile nu a mai dat pe la ei.
     Şi iar, tot aşa, treceau zilele până când, într-una din ele, nu ştiu precis în care, vecina supărata ţipa la pisică. Cu ajutorul unei jordiţe, aflată în mâna vecinei, pisica a primit din nou porţia de pedeapsă. Şi vecinei îi furase tot de pe masă- o bucată mare de cârnaţ din care urma să-şi hrănească familia.
     Toţi o iubeau, chiar dacă făcuse atâtea năzdrăvănii.
     Când copiii au văzut un şoarece, pisica a luat-o la galop şi a prins nepoftitul musafir ce tulbura liniştea căminului.
     Pisica l-a prins de codiţa şi, mândră, a defilat prin faţa femeii şi a copiilor, apoi a sărit gardul şi, cu mintea vicleană de felină, a prezentat isprava ei şi vecinei.
     Şoricelul, săracul de el, se topea de frică. Au mai rămas doar câteva minute până când pisica – duşmanul lui de moarte – îl va mâna. Ce să facă? Şi-a dres glasul, şi-a adunat toate puterile şi a scos un strigăt puternic, care a alarmat căţelul din cuşcă.
     Acesta, văzând pisica, a sărit să o prindă puţin de coadă. Ea nici nu a mai stat pe gânduri şi a luat-o la sănătoasa scăpând valoroasa pradă.
     Stăpânii pisicii erau bucuroşi, totuşi, că au pe lângă casă o pisică harnică, care-i scăpa de şoareci.
     Din păcate liniştea pisicii nu a durat mult.
     Când fura ceva din casă unui stăpân şi se simţea sătulă, şi niciodată mulţumită, îşi lua bătaia de la unii şi se muta la ceilalţi; mânca bine, fura şi de aici ce era mai bun şi...îşi lua şi de aici porţia de bătaie, după care se muta din nou dincolo.
     Dar viaţa nu se împlineşte prin uitarea suferinţei, ci prin zilnica transformare a mâhnirii în înţelegere, a cruzimii în tandreţe şi a amărăciunii în dulceaţă.
     Pisica avea această putere pentru că era plina de imaginaţie. Şi-a creat propriul destin.
     Toamna, când stăpanii ei alergau încolo şi încoace după treburi, pisica trebuia să stea mai mult singură şi când îi era foame alerga la vânat prin poduri, şuri şi magazii.
     Câştigându-şi astfel existenţa, a uitat şi de furat şi de mângâierile stăpânilor. S-a făcut cuminte şi se putea bucura de făgăduinţele vieţii.
     Într-o zi pisica a ieşit la plimbare mai departe, în jurul satului. Şi a mers pisica, a tot mers, până a zărit o casuţă mică ce se ascundea după un pâlc de copaci. S-a apropiat de casă, a intrat, dar înăuntru nu era nimeni. Nici nu a mai stat pe gânduri, s-a aşezat pe pat şi a început să toarcă liniştită. Acum era în casa ei şi nu mai avea stăpâni. Putea să facă ce dorea. Ieşea pe câmp, îşi vâna şoareci şi se întorcea la casa unde a trăit mulţi ani fericită.

POVESTEA LUI CHITI ŞI A NANEI

     Ce staţi voi, dragii bunicii şi ascultaţi minciunile altora, scurte şi urâte, de la desene animate, şi nu-mi spuneţi mie:”Ia spune ,bunica,o poveste mare!?” Eu am să zic: “apoi, am să vă spun!” şi pe urmă am să stau şi am să mă gândesc, pe care, pe care...?. Hai să-nşir pe cea a lui Chiti, feciorul de împărat.
     Pe ce vreme o fi trăit Chiti ăsta, nu ştiu, că nici în cărţile vechi nu sta scris, dar eu cred, de bună seamă, că era de prin părţile Ardealului şi, mai cred că, dacă n-ar fi murit, mai trăieşte şi astăzi.
     Tatăl sau era împărat şi şi-a dorit tare mult un băiat. Dorinţa i-a îndeplinit-o bunul Dumnezeu dăruindu-i un fecior, care s-a născut în pragul dintre ani, secol şi mileniu.
     La venirea lui în lume a plâns, a plâns mult de tot. Au stat toţi în jurul lui legănându-l, cântându-i, hrănindu-l, dar nimic nu-i potolea plânsul. Un an întreg a plâns fiul împăratului, pâna ce, tuturor din familie, ziua le-a fost transformată în noapte şi noaptea în zi.
     Împaratul a picat pe gânduri... Se gândea:”am să-i promit, poate va tăcea,că-i voi aduce, la vremea însurătoarei, ca mireasă o zână, care să fie frumoasă,deşteptă şi cuminte şi pe care o va chema Nana.Nici nu auzise de o astfel de zână, dar hotarâ să-i facă acestă promisiune şi apoi, ce o fi, o fi...
     Nici nu termina bine gândul, căci fiul lui înceta din plâns şi acum râdea bucuros în braţele mamei lui.
     Era un copilaş oarecare, cum am fost şi noi, lung la trup, cu căpşorul cât o gutuie, cu ochii mici şi negri şi cu gene groase. Dar îl deosebea un lucru de alţii, că era frumos, prea frumos şi da semne, de mititel, a OM.
     Îşi căuta de joacă prin grădina, prin ograda curţii, cu droaia de copii după el. Şi creştea mereu, cum nu se aştepta nimeni să crească, aşa...repede...
Împăratul îşi uitase de promisiune, ba încă se lăuda singur, bătându-se cu palma peste frunte, când îi zicea împărătesei:
   - Ei nevastă,nu-ţi spuneam eu că numai aşa a tăcut din plâns fiul nostru, dacă i-am promis ceva? Hai? Nu m-ai crezut!...
   - Şi nici acum nu te cred, îi răspundea împărăteasa. Lasă să-i vină rândul şi ai să vezi că Chiti al nostru are să te încolţească să-i aduci mireasa zână acasă.Ce...te uiţi că-şi caută, ca orice copil, de jocuri şi de învăţătură? Păi stai...că nu mai este mult...Acuşi se fac douazeci şi ceva de ani şi ai să vezi tu...
    - N-are decât! Nu m-oi face de râs pe lume, eu, om bătrân, să-i poruncesc să-i aduc nevastă şi, auzi colo, o zână...Când a fost vremea mea, mi-am căutat nevastă, te-am găsit, te-am adus! Când o fi şi vremea lui, şi-o căuta, mulţumească-mi că l-am crescut şi l-am ferit de rele.
     Iata că timpul trecu şi, într-o zi cu soare, Chiti, fecior mândru, veni la tatăl lui şi îi ceru să-şi ţină promisiunea. Împăratul se minuna. Veni şi împărăteasa şi se minuna şi ea.
     Când văzu Chitică că nici unul nu-l bagă în seamă, plecă strigând:
   - Ce nu mi-au dat alţii, mi-oi lua eu, dacă îmi ajută Dumnezeu şi puterile mele, dar drept să vă spun, nu mă aşteptam la una ca asta. De voi trăi, de numele meu veţi mai auzi, iar de voi muri, murit voi fi, că la ce-mi poate folosi o viaţă stearpă şi nu după vrerea mea!
     Chiti începu să lăcrimeze şi împăratul la fel. Împărăteasa îl bocea şi ea de credeai că se topeşte, şi-l rugă într-una:
   - Îndură-te de mine măcar, dragu’ mamii!
Chiti îi săruta mâna şi plecând, privirea îi fu dusă pentru multă vreme. Dar încotro oare? Spre acele locuri unde trăieşte Nana cea hărăzită, chip prea frumos şi neasemuit pe lumea asta şi cealaltă.
Nimeni nu ştia, nimeni nu-l putea îndrepta pe Chiti spre acel lăcaş al Nanei.
Merse el cât merse, spre răsărit apoi spre apus, săptămâni şi luni fără curmare, prin fel de fel de locuri cu felurite chipuri de vietăţi, până ajunse la o casă într-un sat din munţi. Bătu la uşă:
   - Bucuroşi de oaspeţi? întrebă el.
   - Bucuroşi!
   - Primiţi-mă şi pe mine să mă odihnesc puţin la dumneavoastră.
- Cum să nu, răspunde gazda, dar cine eşti, de unde vii, încotro mergi şi pe unde ai umblat? Iată te întreb şi eu despre toate odată.
     Voinicul îi povesti tot şi întrebă gazda dacă nu ştie ceva despre această zână Nana. Toţi au dat din umeri şi au spus că nu ştiu, că n-au văzut şi nici n-au auzit, afară de faptul că în marginea satului, într-o casă simplă, trăieşte o fată frumoasă care are o grădină de flori, cu mulţi trandafiri, cărora le canta toata ziua. Are un glas atât de frumos încât mulţi cred că ar fi glasul unei zâne.
     Voinicul mulţumi gazdei şi porni spre casă din marginea satului.
     Într-un târziu a ajuns pe aproape şi se întreba dacă îl va primi să stea puţin de vorbă cu ea. Dar cum?
     S-a oprit în faţa căsuţei, aşteptând să iasă, să o vadă şi să-şi facă o părere. A stat acolo multe zile şi nu a văzut nici o fată ieşind.
     Era sărbătoare şi toate fetele mergeau la horă. Feciorul împăratului a stat şi a privit toate fetele care se strângeau şuşotind, aşteptând să înceapă hora. Cine trebuia să înceapă?
     Deodată, o fată frumoasă s-a desprins din mijlocul grupului de fete, s-a îndreptat spre voinicul cel străin, îmbrăcat tot în argint, îl lua de mână şi-l pofti la joc. Chiti era puţin ruşinos, dar deodată i-a făcut inima sfârz! şi-atât. Pe urmă, lângă ei, s-au prins în joc alţii şi alţii şi aşa câte unul, până s-a umplut uliţa cu jucători tineri şi frumoşi, îmbrăcaţi în costume populare frumoase. Şi a jucat tineretul mult şi hora s-a făcut şi mai mare şi mai frumoasă.
     Toate fetele se uitau la Chiti cum juca de frumos, în timp ce el, ruşinat, căta în jos, iar fetelor le venea să-l sărute de cuminte ce era; mă rog, e destul de greu să-ţi ţi cumpătul.
   - De unde eşti voinice? îl întrebă fata frumoasă care-l poftise la joc.
- Am venit de foarte departe şi te-am căutat mult, mult de tot.
     Auzise şi fata povestea acelui fiu de împărat care nu voise să se oprească din plâns până ce nu i-a fost făgăduită dânsa. De atunci trecuseră mulţi ani, dar îşi mai aducea aminte.
  - Tu eşti Chiti?
   - Eu, Nana, zâna mea, eu!
   - Tu în carne şi oase?
   - Eu!
- Chiti, dragul meu!
   - Aşa!
     Nana l-a îmbrăţişat şi au plecat împreună spre marginea satului, la căsuţa ei. Toţi sătenii priveau frumuseţea celor doi tineri şi-şi scoteau pălăriile în faţa lor, cu respect.
     Părinţii Nanei îi aşteptau în prag cu lacrimi în ochi. Toate florile din grădina Nanei înfloriră deodată în mii de culori.
     Chiti a îngenuncheat în faţa bunilor părinti ai Nanei, le-a mulţumit pentru frumuseţea sufletească a fetei lor şi le-a cerut-o de soţie.
     Parinţii i-au binecuvântat apoi, tinerii şi-au unit sufletele în faţa lui Dumnezeu, la biserica din deal, alături de toţi sătenii care au fost onoraţi nuntaşi.
     Puteau trăi liniştiti, puteau împărăţi în toată voia, spre bucuria poporului lor, dar Chiti şi frumoasa lui soţie Nana, zâna din munţi, s-au urcat pe aripile vântului şi cu puterea gândului au pornit spre pământurile împăratului şi ale împărătesei, ca să-i bucure, dacă i-ar mai găsi în viaţă, sau să se închine la mormântul lor, dacă s-ar fi dus din lume.
     Iar eu, dragii mei nepoţi, sfârşindu-vă povestea, mă închin cu toată dragostea şi vă doresc sănătate şi voie bună.

     În fiecare dimineaţă, când se luminează de zi, pe la poartă noastră trece păstorul de vite cu cornul în mână. Hainele îi stau depărte de trup, la fiecare pas parcă le bate vântul. Copii treziţi din somnul dulce al dimineţii, aleargă la geam să vadă cum se strâng toate vitele la semnalul dat de cornul păstorului. Toţi locuitorii satului ies pe la portiţe, discutând treburi importante.
     Doar copii noştri mai stau la geam, privind ultimele animale plecând la păscut. Treziţi de-a binelea, încep a avea pretenţii să le spun alte poveşti.
     De voie, de nevoie mă aşez lâgă ei şi încep a le spune o poveste. Mă gândesc mereu la ceva nou, căci cea mai mare bucurie a lor este să asculte poveşti; şi ştiu că unele le vor rămâne cu siguranţă în amintire, iar altele le vor uita cu desăvârşire. Astăzi însă, le voi spune povestea Leu-Împărat.
     Departe de aici, trăia odată un împărat. Într-o frumoasă după-amiază şedea comod pe canapeaua sa; aţipise puţin căci ziua era dogoritoare. După ce trăsese un pui de somn, părea chiar bine dispus. Sorbea din când în când din cafea şi-şi mângâia după fiecare sorbitură barba,mulţumit. Era blând şi bucuros de oaspeţi. Prietenul său, un mare dregător, îl vizita în fiecare zi la această oră. A venit şi acum, ca de obicei, dar avea un aer îngrijorat, cu totul altfel de cum îi era firea.
   - Ce-i cu faţa asta posomorâtă?
     Prietenul său îşi încrucişa mâinile pe piept, se înclina în faţa împăratului şi spuse:
   - Doamne, nu ştiu dacă am sau nu o fată posomorâtă, dar acolo jos, la poarta palatului, se află un negustor care are lucruri atât de minunate, încât mi-e necaz că nu am bani mai mulţi.
     Împăratul, care ar fi voit de mult să-i facă o bucurie prietenului său, şi-a trimis slugă până jos să-l aducă pe negustor la el. Negustorul căra după el un fel de geamantan mare, îmbrăcat mai mult în zdrenţe, în care erau fel de fel de mărfuri.
     Împăratul cântărise din ochi pe toate şi cumpăra în cele din urmă doua pistoale frumose, iar pentru soţia prietenului său un colier frumos. Când negustorul a vrut să-şi închidă geamantanul, împăratul a văzut un sertar micuţ, şi-l întreba dacă mai are mărfuri şi acolo. Negustorul scoase sertarul şi-i arăta o cutie în care erau câteva boabe de piper şi o hârtie cu o scriere ciudată.
   - Am primit de mult aceste obiecte de la un alt negustor care le-a găsit în mijlocul uliţei; nu ştiu ce conţin şi le dau ieftin pentru că mie tot nu-mi sunt de trebuinţă.
     Împăratul le-a cumpărat şi dorea cu orice preţ să afle ce ascundea scrierea aceea necunoscută.I-au adus un mare învăţat, care a luat foaia privind atent.
   - Este în limba latină.
   - Spune ce scrie acolo!
     Învăţatul a început să traducă urmatoarele:
     “Omule care vei gasi acestea, dă slavă lui Dumnezeu pentru bunătatea lui, şi rosteşte cuvantul “DESTIN”; acela te poate preschimba în orice vietate şi vei înţelege limba animalelor. Când vei dori să-ţi recapeţi înfăţişarea de om, să te închini de trei ori spre răsărit şi să vorbeşti acel cuvant. Dar ai grijă, când eşti preschimbat, să nu care cumva să râzi, pentru că atunci cuvântul magic ţi se va şterge pentru totdeauna din minte şi vei rămâne animal.”
     Împăratul era mulţumit. Îl puse pe învăţat să jure că nu va spune nimanui şi-i făcu un dar mare. Apoi se întoarse către prietenul sau caruia îi spuse că-l aşteaptă a doua zi, la aceeaşi oră, pentru a se transforma în animalele favorite.
     Abia ajunsi în câmp, pronunţară cuvântul magic şi se transformară îndată în doi lei frumoşi, cu privirea inteligentă şi coada alunecând încolo şi încoace în semn de mare nelinişte.
   - Ai o coama foarte frumoasă, dragul meu prieten.
   - Multumesc cu smerenie, îi raspunse prietenul, făcând o plecăciune, dar, dacă-mi este îngăduit, aş spune că Înălţimea Voastră arată mai bine ca leu decât atunci când era împărat, dar veniţi să tragem cu urechea să vedem cum ne descurcăm pe limba leilor.
     De ceea ce au auzit, cei doi nu se putura abţine şi izbucniră într-un hohot de râs. O ţinură aşa o vreme. Primul îşi veni în fire împăratul.
   - Că bine ne-am mai distrat, strigă el, a fost o petrecere pe cinste! Păcat că bietele animale s-au speriat de râsetele noastre, altfel cu siguranţă că s-ar fi închinat nouă.
     Dar, deodată, împăratul îşi aminti că râsul era interzis în timpul transformării. Îi împărtaşi prietenului temerea sa.
   - Asta ar mai lipsi, să rămân leu! Fă ceva, aminteşte-ţi vorba aceea; eu nu reuşesc deloc...
    - Trebuie să ne închinam de trei ori cu faţa spre răsărit şi să rostim...Nu mai ştiu!
     Formula magică le pierise din minte şi bietul împărat, împreună cu prietenul său, erau sortiţi să rămână lei.
     Au străbătut disperaţi câmpul, în lung şi în lat, nemaiştiind ce să facă de atât necaz.De ieşit din pielea lor de leu nu mai puteau, de întors în oraş nici atât.
     Aşa îşi duseră viaţa zile în şir, hărnindu-se cu te miri ce poame de pe câmp.
     În primele zile observaseră că pe străzi domnea neliniştea şi tristeţea. După câteva zile, tocmai când priveau palatul împăratului, au văzut în stradă o procesiune nemaipomenită. Pe un cal împodobit şedea un bărbat cu o mantie de purpură, bătută în nestemate, înconjurat de curteni în haine strălucitoare. Toţi strigau”Trăiască împăratul, stăpânul nostru!”
   - Înţelegi acum de ce am fost vrăjit? Acest nou împărat este fiul duşmanului meu de moarte, prea puternic, dar eu nu încetez sa mai sper; hai, bunul meu prieten şi tovaraş de suferinţă, să mergem la locul sfânt în biserică şi blestemul va fi dezlegat.
     Au pornit pe furiş, prin tufişuri, spre biserică.
   - S-a facut seară şi ar fi mai înţelept să ne căutăm culcuş, un adăpost de noapte.
     Deodată auziră un plânset înfundat, ce părea că vine mai degrabă de la un om decât de la un animal. Împăratul, în pieptul căruia bătea o inimă vitează, se furişa cât mai aproape de locul de unde venea plânsetul.
     Printr-o uşă întredeschisă se auzeau suspine. Împinse puţin uşa şi văzu pe podea, ghemuită, o căprioară. Lacrimi grele se rostogoleau din ochii ei rotunzi şi cu vocea răguşită scotea tânguiri şi văiete. Când văzu leul, căprioara izbugni într-un strigăt de bucurie. Plină de gingăşie îşi şterse ochii de lacrimi şi, spre uimirea lor, vorbi în limba oamenilor aproape perfect.
   - Bine aţi venit leilor! Sosirea voastră e un semn bun! Salvarea mea se apropie! Mi s-a prezis odată că o mare bucurie îmi va veni de la lei.
     Când îşi mai reveni din uimire, împăratul leu îi grăi:
- Căprioară dragă, după spusele tale cred că am aflat în tine o tovarăşă de suferinţă. Dar vai, speranţa că noi te-am putea salva este zadarnică.
După ce împăratul îi spuse toată povestea lui, căprioara îi mulţumi spunându-i:
- Ascultă şi tu povestea mea şi vei vedea că nu sunt mai puţin nefericită ca tine. Tatăl meu este regele vecin şi eu singura lui fiică, năpăstuita. Mă numesc DIANA. Acel vrăjitor, care v-a fermecat, m-a aruncat şi pe mine în nenorocire. Fiul său m-a cerut de soţie, dar tatăl meu l-a refuzat. Apoi m-a transformat în această făptură spunând că asta este răzbunarea lui împotriva trufaşului meu tată.
    - Ascultând nefericitele întâmplări ale prinţesei, împăratul a căzut pe gânduri.
   - Dacă nu mă înşel,atunci între destinele noastre există o legătură tainică. Dar unde să găsesc cheia acestui mister?
   - O, stăpâne, ai spus singur cuvantul magic “destin”.
- Salvatoarea vieţii mele şi a prietenului meu, drept mulţumire pentru tot ceea ce ai făcut pentru noi, primeşte să-ţi fiu soţ.
     Apoi îşi îndreptară faţa spre răsărit, se închinară de trei ori şi DESTIN strigară şi cât ai clipi au devenit ca mai înainte.
    În bucuria imensă a vieţii regăsite, cei doi, stăpan şi supus, râdeau, plângeau, unul în braţele celuilalt.
     Uimirea lor a fost mare când întoarseră capetele. O fată minunată, îmbrăcată toată în pietre preţioase, se afla în faţa lor. Zâmbind, îi întinse împăratului mâna.
   - Nu o mai recunoaşteţi pe biata căprioară? spuse ea râzând.
     Împăratul era atât de fermecat de frumuseţea şi de graţia fetei, încât nu s-a putut opri să nu exclame că cea mai mare fericire a vieţii lui a fost aceea că a fost preschimbat în leu.
     Cei trei au plecat împreună la palat. Împăratul a găsit în veşmintele lui cutia cu boabele vrăjite şi o pungă cu bani. Toţi îl credeau mort. Poporul s-a veselit că şi-a recăpătat vechiul stăpân.
     Ura poporului a crescut şi mai mult împotriva uzurpatorului şi îi luară prizonieri pe bătrânul vrăjitor şi fiul lui.
Ca răsplată pentru tot, l-au preschimbat în bufniţă, cât ai bate din palme, cu propriul lui cuvânt magic şi l-au închis într-o colivie de fier atârnându-l în grădina palatului.
     Mulţi ani fericiţi a petrecut împăratul alături de soţia sa, prinţesa Diana. Clipele lui cele mai plăcute erau când prietenul lui venea la aceeaşi oră la palat şi stăteau de vorbă împreună.
     Iar eu încălecai pe şa şi vă spusei povestea mea. Şi-am încălecat pe-o roată şi v-am spus povestea toată.

“VREAU SA-ŢI IAU RECELE”

     Noi oamenii vom învăţa să percepem o formă de energie invizibilă. Înainte să credem ceva, vrem dovezi, care să poată fi văzute şi atinse cu mâna. Orice idee care n-a putut fi dovedită fizic a fost respinsă. Numai Dumnezeu ştie că această atitudine ne-a fost de folos numai cu cele mai clare fenomene din natură. Toţi am devenit o părticică a lumii fizice, că toate se întâmplă după o lege naturală şi că fiecare eveniment are o cauză fizică directă şi pe deplin logică dar... Dumnezeu există, e lângă noi, cu noi si în noi.
     În această idee am să vă spun povestea unui baieţel minunat.
     Inimosul baieţel locuia pe atunci la marginea satului, în cea de a treia casă pe dreapta. O casă mică şi drăguţă, cu grădină, ziduri ca neaua, obloane vişinii, în pragul porţii căreia, o droaie de prichindei românaşi se jucau.
     Pe dinafară, casa părea o nimica toată. Nici nu ţi-ar fi trecut prin gând că te afli în faţa locuinţei unei familii minunate. Acolo trăiau în deplină armonie, o bunică şi doi nepoţi. Fetiţa era frumoasă, harnică şi foarte inteligentă, iar baieţelul, fiind mai mic, asculta de fiecare dată, cu sufletul la gură, povestirile ei minunate. Dar mai minunate erau povestirile spuse de bunica, când îl lua în braţe şi, cu obrazul aşezat pe mâna moale şi caldă a bunicii, o asculta până când somnul dulce îl ducea în lumea viselor.
     Se simţea tare bine în braţele ei, încât, ori de câte ori era trist şi obosit, alerga la bunica să-i dea puţin rece de pe mâinile ei şi se liniştea, adormea, ca să prindă puteri pentru a înfrunta în continuare toate ale zilei hărăzite.
     Stând în braţele bunicii, luându-i “recele”, a ascultat odată o frumoasă poveste pe care nu o va uita niciodată.
     “Era odată un împărat care avea un fecior mândru şi viteaz. Împăratul a început să-şi piardă vederea şi era tare neliniştit, ştiind că fără vedere e greu să faci faţa conducerii unui popor.
     Într-o noapte visa împăratul că, de se va găsi cineva să-i aducă o pană de aur şi se va atinge cu ea pe la ochi, îi va trece şi va vedea mai bine decât atunci când era tânăr. A doua zi dimineaţa, după ce se scula,spuse visul feciorului său şi se hotărâ să dea de veste că, cine-i va aduce pana de aur, aceluia îi va da jumătate din împărăţie şi-i va lăsa toate palatele şi bogăţiile lui.
Fiul lui bun şi drept, zise către tatăl lui:
   - Tată, nu da de veste-n lume pentru această treabă, că voi fi vrednic să-ţi aduc leacul, să nu vina vremea să moştenească străinii casele părinteşti.
   - Bine dragul tatei, bun cuvânt ai, numai să-ţi ajute Dumnezeu să izbuteşti.
     După ce şi-a pus cum se cuvine treaba la cale, feciorul şi-a luat bani de cheltuială, cal de călărie şi arme pe lângă dânsul şi s-a pregătit de drum.
     Bietul împărat, tare-i părea rău că se desparte de fiul lui, pentru că îi era tare drag.
   - Dragul tatei, măi băiete, mergi sănătos şi Dumnezeu să-ţi ajute;dar mie tot la tine mi-e nădejdea.
   - Rămâi sănătos, tată.
     Şi a pornit feciorul la drum şi a mers, până a ajuns la o cruce de lemn de pe marginea unui drum, lângă o pădure. Şi-a amintit deodată de bunica lui, care-i spunea că orice lucru pe care-l începe şi când va pleca la drum, să-şi facă semnul Sfintei Cruci şi să meargă cu nădejdea că Dumnezeu îl va ajuta.
     S-a închinat cu respect, a ridicat capul spre cer şi a cerut ajutorul lui Dumnezeu, pentru a putea izbuti şi vindeca pe tatăl lui drag.
     A ajuns într-o pădure mare, în mijlocul căreia era o poiană frumoasă. În mijlocul poienii era o fântână pe care era aşezată o cupă de argint. Cine poposea acolo îşi potolea setea şi se odihnea bine.
     Feciorul a prins puteri înzecite din apa rece şi bună a fermecatei fântâni şi, după ce s-a odihnit, a plecat mai departe.
     Acest fecior de împărat era bun la inimă. El n-ar fi omorât nici o jivină, ferească Dumnezeu. Mergând el tot înainte, a intrat în altă pădure mare. Deodată a văzut venind un lup mare cât casa. Feciorul s-a cam speriat puţin. A pus mâna pe arc şi era gata să ochească. Atunci lupul zise:
   - Nu mă săgeta, fecior tânăr de împărat, că mult bine ţi-oi prinde unde mergi. Ştiu că esti feciorul împăratului şi te duci să aduci pana de aur, că tatăl tău are nevoie de vedere. Să ştii, fecior mândru, că unde te duci, fără mine n-ai să izbuteşti nimic.
   - Dar, lupule, vrei să mergi tu cu mine?
   - Ia şaua de pe cal şi pune-o pe mine şi să te ţi bine.
     Aşa a făcut feciorul. Cristian îl chema pe acest viteaz fecior. A legat calul lui de un copac, a încălecat pe lup şi lupul şi-a făcut vânt şi au mers o bucată bună, până au ajuns departe, departe, unde toată zarea era parcă de foc.
Acolo era tărâmul unde locuia o pasăre maiastră, care avea penele de aur.
     Când a ajuns pe acel tărâm de foc, pasărea măiastră, îl prinse pe flăcău şi-l chema la judecată.
   - Ei mai, flăcăule! Să-mi spui cine eşti, de unde eşti şi ce ţi-a venit ţie să intri la mine, pe acest tărâm?
   - Eu, sunt feciorul împăratului de la răsărit şi mă cheamă Cristian. Tatăl meu s-a îmbolnăvit de ochi şi nu mai vede. Şi i s-a arătat în vis că, dacă se atinge cu o pană de aur, îi va trece. Eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns aici şi să şti că numai necazul şi vântul m-au adus la tine, că de alta nu veneam, cât era lumea...
   - Apoi, măi Cristian, dacă ţi-e de-asa, eu ţi-oi da ceea ce-ţi trebuie dacă-mi vei aduce, de unde vei şti tu, harpa fermecată, care cântă de stă soarele şi o ascultă şi Dumnezeu se minunează.
     Ce să facă? I-a promis că-i va aduce harpa fermecată, cu speranţa că bunul lui tată va fi vindecat cu ajutorul şi bunavoinţa păsării maiestre.
     Şi trei ani a mers până a ajuns aproape de un lac mare, în vârful unui munte. A descălecat lupul şi s-au odihnit amândoi într-un tufiş. Nu mult le-a trebuit, căci numai ce-au văzut că vine o fată frumoasă. Era Ileana Cosânzeaza, cu trupul şi pielea ei albă ca spuma laptelui, cu ochişorii ei ca mura câmpului şi părul negru ca pana corbului. Măăii ! Când a văzut-o Cristian aşa de frumoasă, mai că era să sară din tufiş dacă nu i-ar fi spus lupul că nu-i bine. Şi...a ascultat de lup.
     Ileana Cosânzeaza, după ce s-a dezbrăcat, a pus hainele pe stânci şi s-a aruncat în lac. A prins Cristian momentul când Ileana era cu capul în apî, a pus degrabă mâna pe hainele ei şi a rupt-o la fugă. Ileana, când a scos capul din apă, n-a mai găsit hainele şi a ţipat puternic. Şi când a văzut pe flacau fugind, a luat-o şi ea la fugă după dânsul.
- Stai te rog, voinice şi uită-te înapoi să vezi ce trup am.
     Dar Cristian, de ce se ruga Ileana să stea, de atâta fugea el mai tare, mai să-şi dea inima din el.
   - Nu mă lăsa lupule, nu mă lăsa!
   - N-avea grijă dragă Cristian! îi spuse lupul.
     Când a ajuns Cristian la lup, nu mai putea vorbi de ostenit ce era.
   - Să-mi dea voinicul hainele, lupule – a zis ea când a văzut lupul rânjind colţii asupra ei – şi dacă a îndrăznit să vină până aici, eu vreau ca soţ să-mi fie şi soţie să-i fiu.
     Când a auzit Cristian vorba asta, de bucurie nu mai ştiu că mai trăieşte. Apoi au făcut pace între ei.
   - Vreţi să mergem la palatul meu să traim sau să merg, voinice, la palatul tatălui tău?
   - Ba să mergem pe meleagurile mele, cu munţii înalti şi făloşi.
- Voinice, eu am puteri mari, nu merg numai aşa... eu zbor ca săgeata. Vino voinice şi dacă lupul se va ţine după noi, bine, dacă nu, să rămână sănătos.
     Lupul însă...se ţinea după ei.
     Şi au ajuns departe, departe, la palatul Ilenei Cosânzene. Ea a scos din sân o baghetică magică, a atins palatul ei care s-a transformat într-un colier frumos şi l-a luat cu ea.
     Lupul s-a dat de trei ori peste cap şi s-a prefăcut într-o harpă frumoasă de aur şi i-a spus lui Cristian:
   - Să mă duci la pasărea măiastră, să iei pana de aur în schimbul meu şi voi să porniţi la drum, căci eu vă voi ajunge din urmă.
     Mare bucurie a avut pasărea măiastră când a văzut frumoasa harpă, crezând că-i cea adevărată. Şi a desprins cea mai frumoasă pană de aur şi i-a dat-o lui Cristian.
     După plecarea celor doi tineri, harpa a devenit din nou lup şi s-a dus să-i ajungă pe Cristian şi Ileana.
     Şi au mers ei împreună, vreme de trei ani, până au ajuns din nou în pădurea cea mare unde flăcăul a întâlnit lupul fermecat.
   - De acum dragă Cristian – zise lupul – mergi sănătos, că eu mă duc în lumea mea de unde am venit.
- Dragă lupule, eu zic să mergi cu noi, acolo în împărăţia tatălui meu.
   - Eu cu tine nu pot merge, căci eu sunt în această lume trimis să fac bine celor buni la inimă.
     Şi s-a dat lupul de trei ori peste cap şi s-a transformat într-o femeie ceva mai vârstnică, care semăna tare mult cu bunica flacăului.
     Tinerii i-au mulţumit şi cu lacrimi în ochi s-au sărutat, şi-au luat adio văzând fiecare ce inimă bună aveau. Fiecare a plecat în lumea lui.
     Împăratul cel bătrân a priceput că trebuie să fi venit fiul lui acasă:
   - Bine ai venit, dragul tatei.
   - Ei, da ce mai faci tată; cum te simţi?
   - Hei, dragul tatei! Toate ar fi bune dacă eu aş mai vedea măcar ca prin urechile acului, dar nu mai văd de fel, am rămas orb complet.
   - Tată dragă, ţi-am adus pana de aur, să te atingi la ochi cu ea şi vei vedea bine, ca în tinereţe.
     Cum a atins cu pana ochii bolnavi, tatălui i-a revevenit vederea şi nu ştia cum să-i mulţumească acestui fiu bun şi mărinimos.
     Şi au făcut o nuntă mare, o nuntă împărătească, iar Ileana Cosânzeana i-a dăruit tânărului mulţi fii şi fiice, toţi nişte prinţi frumoşi şi deştepţi.
     Şi eu încălecai pe-o şa şi vă spusei povestea mea.
     Când bunica a terminat povestea, nepoţelul era lipit cu obrazul de mâinile ei moi.
   - Ţi-a plăcut povestea?
   - Vreau să-ţi iau “recele” bunică!
   - Cu toată dragostea şi iubirea mea îţi dăruiesc totul, dragul meu. Tu meriţi mult mai mult. Şi îi sărută obrăjorii roşii şi fini, cu tandreţe.

O zână bună,dorea atât de mult să facă multe bucurii copiilor, dar…era săracă. Căuta copiii care fac multe fapte bune, intra în urechea lor şi le asculta gândurile şi dorinţele.
Zâna ştia că binele nu poate fi practicat decât cu condiţia de a fi cunoscut, dorit şi voit.

     Într-o zi, o fetiţă harnică şi frumoasă stătea pe gânduri, tristă. Ce frumoasă e! Ceo-a fi cu ea! îşi spuse zâna. Apoi îi intră repede în ureche şi află motivul tristeţii ei. Îi era tare dor de bunica, care era departe de ea, singură şi tristă.
     Zâna pe loc a luat o hotarâre: o va face fericită cât mai repede.
     A zburat zâna, pe aripile gândului, în urechea bunicii şi i-a şoptit că nepoţilor le e dor de ea. Însufleţită de acest gând al zânei, a împachetat repede câteva lucruri şi a plecat spre ei. Mergând ea aşa, cu gândul la întâlnirea cu bucuria vieţii ei, a simţit că o gâdilă ceva în ureche. A dus mâna repede către acolo şi a prins între degetele ei noduroase de atâta muncă, o făptură minusculă, frumoasă. Zâna a salutat-o politicos şi i-a vorbit duios despre sufletul nobil al nepoţilor ei. Avea un chip atât de luminos, că împrăştia bunătate în jurul ei, asemenea parfumului minunat al florilor de liliac. Bunica a rămas surprinsă să vadă cât de multe ştia această fiinţă despre nepoţeii ei.
     Timpul trecea prea repede şi bunica şi-a apropiat mâna în care-o ţinea pe zâna cea minunată şi i-a spus:
     “Zână bună, eşti atât de miloasă şi vrei atât de mult să-i ajuţi pe copii, încât m-am hotărât să te sprijin. Priveşte!” Bunica deschise geanta şi-i întinse zânei puţinii bani pe care îi avea, dar zâna a sfătuit-o să cumpere nepoţilor cele câteva lucruri pe care ei şi le doresc.
     “Care sunt acestea, zână bună?”
     Zâna a dat fuga, tot pe calea gândului, în urechea fetiţei şi pe urma în cea a băiatului şi, întorcându-se, i-a spus bunicii care sunt dorinţele lor ascunse. Banii erau îndeajuns pentru micuţele lor dorinţe.
     Înainte de a se despărţi, zâna a rugat-o pe bunică să-i fie prietenă şi să o ajute să împrăştie bucurie tuturor copiilor cuminţi. Bunica era şi ea săracă, dar a găsit o cale prin care să o ajute pe zână.
     De atunci, când micuţii se aşezau în jurul ei, nu mai erau trişti, pentru că le spunea multe basme frumoase. Eroii lor, curajoşi şi neînfricaţi, luptători pentru bine şi dreptate, i-au învăţat cum să scape de nedreptate şi sărăcie.

     Nici un pas înainte nu se poate face fără paşi înapoi, când e vorba să-ţi construieşti singur destinul. El se construieşte în viitor, pe cel construit în trecut de strămoşi. Numai aşa poate fi adevărat, autentic şi al nostru. Noi suntem ceea ce au fost strămoşii noştri şi ei se continuă în noi cu fiinţa, cu zbuciumul, cu suferinţa şi toate idealurile.
     Ţi-a rămas ştiinţa aceea de a-ţi trăi puţinele clipe de fericire; o fericire strălucitoare pe care o înveţi de la bunicii şi părinţii tăi.
     Găseşte în aceste câteva povestiri mesajul meu.

1. Fata de neam de viţă veche	a. Viaţa din viaţă-perpetuarea vieţii.
2. Steaua bunicului	b. Puterea dragostei şi iubirii poate muta munţii din loc.
3. Viţa-de-vie	c. Puterea rugăciunii.
4. Iepuraşul înţelept	d. Încrederea în puterile proprii şi în viaţă.
5. Jderul poliţist	e. Dârzenia şi lupta pentru un ideal.
6. Pisica cu mai mulţi stăpâni	f. Binele făcut bine, va triumfa.
7. Povestea lui Chiti şi a Nanei	g. Dăruieşte orice din inimă,făcând bucurie tuturor şi vei fi tu cel mai fericit.
8. Leu - Împărat	h. Nimic în lume nu e întâmplător;misiunea trebuie îndeplinită.
9. Vreau să-ţi iau recele	i. Binele – cu bine se plăteşte.
10. O zână săracă	j. Crearea propriului destin.

     Aţi terminat ? Da ?
    Acum aţi primit un leac pentru suflet :
   - Multă pace, v-aţi maturizat; aveţi inima caldă, sensibilă şi de acum înainte valoarea voastră sentimentală este foarte mare. Sunteţi fericiţi şi v-aţi găsit adevăratul drum în viaţă.

SI CÂTEVA CUVINTE DUPĂ…

     “Am dorinţa de a nu publica niciodată aceste povestiri...” Aşa începe această aventură,căci modestia autoarei este debordantă. Şi nu mă refer aici neapărat la stilul literar, ci la bogatul conţinut emoţional. O mărturie clară a unui suflet mare şi înţelept, cuprins de o mare dragoste de oameni. Îmi permit aceste comentarii, fiindcă am cunoscut-o personal şi vă spun sincer că, dacă aţi fi fost în preajma ei, v-aţi fi simţit liniştiţi, alinaţi şi înălţaţi. Nu vreau s-o zugrăvesc ca pe o icoană fiindcă v-aş induce în eroare. Nu... dar aş vrea să ştiţi că acest om a reuşit să-şi ridice sufletul către lumina, îngrijindu-se în ficare zi să îndepărteze negura din interiorul său şi din juru-i. Este suficient, zic eu, de fapt… un exemplu demn de urmat.
     Mângaiaţi-vă inima cu aceste cuvinte ce dezvăluie de fapt imaginea de o frumuseţe nebănuită a tainicului chip al OMULUI pe care DUMNEZEU îl pictează în fiecare dintre noi. Dacă aţi desluşit şi voi chipul LUI în inima voastră, înseamnă că aceste cuvinte vor dăinui pururea şi veţi întelege încă o dată, aşa cum spunea unul dintre oamenii noştri de cultură, că: “ eternitatea s-a născut la sat”.

                                             Dragostea şi respectul meu te va însoţi pentru totdeauna,
                                                                     MIHAELA CARDIS

NOTEZ PENTRU VOI…

STEAUA BUNICULUI

POVESTEA LUI CHITI ŞI A NANEI

“VREAU SA-ŢI IAU RECELE”

SI CÂTEVA CUVINTE DUPĂ…